Robin Williams, un geniu al comediei, și-au pus capăt zilelor. A fost o știre șocantă, în cel mai netabloid sens al cuvântului. Astăzi aflăm că în fiecare an pierdem cel puţin un mare comic, din cauza abuzului de droguri sau a suicidului. „Jobul nostru e să comunicăm, dar se pare că nu știm să cerem ajutor”, spunea comicul Micheal Ian, după moartea lui Williams.

Este o realitate pe care ne vine cu atât mai greu să o credem, cu cât rolul jucat de comic este mai convingător. Cum ar putea un om care face o sală întreagă să râdă să nu se poată binedispune pe sine?

Uităm că fiecare om născut pe acest pământ trăiește o dramă. Iar drama a fost definită de greci prin alăturarea a două măști, una fericită și una tristă. Poate la exterior Robin Williams a arătat-o doar pe cea fericită, dar poate trebuia să bănuim că în spate se ascunde tristeţe, în fond a vorbit deschis despre lupta sa cu alcoolul și drogurile. „Să urc pe scenă e singura salvare”, spunea el în 2010. Însă despre tristeţe nu vrem să știm și, cu atât mai puţin, nu vrem să vorbim despre depresie.

Cazul unui comic deprimat

În speranţa că vom ajunge la un punct în care vom putea să de-tabuizăm acest subiect și astfel să mergem în întâmpinarea celor care au nevoie de sprijin în lupta cu depresia, tânărul comic Kevin Breel și-a spus povestea într-o conferinţă TED.

Kevin a trăit în simbioză cu depresia severă pentru mulţi ani, timp în care a simţit că duce două vieţi, viaţa pe care o vedea toată lumea și viaţa pe care o vedea doar el. În viaţa pe care o vedea toată lumea, Kevin era căpitanul echipei de baschet, era adolescentul care ia toate premiile, era tipul încrezător și amuzant de la petreceri, era un fiu și un frate normal, era un comic care face stand up-uri.

„Dacă îi întrebaţi pe prietenii mei cine sunt, asta v-ar spune. Și dacă m-aţi întreba pe mine, și eu aș spune aceleași lucruri. Nu aș minţi, dar nici nu aș spune tot adevărul.” Și asta pentru că „tot adevărul” cuprinde și o luptă intensă cu depresia, o luptă zilnică, de cel puţin șase ani.

„E o problemă masivă. Dar asta nu se discută în mass-media. Nu apare pe Facebook şi nici pe Twitter. Nu e la ştiri pentru că nu e o fericire, nu e hazlliu şi nici îmbucurător. Pentru că n-o vedem nu-i recunoaştem nici gravitatea”, spune Kevin.

Dar gravitatea problemei se vede în statisticile care arată că la fiecare 40 de secunde, undeva în lume, cineva îşi curmă viaţa din cauza depresiei. Ce l-a împiedicat pe el multă vreme să ceară ajutor? Frica de stigmatizare, ruşinea, disconfortul, privirea dezaprobatoare a unui prieten, şoaptele din holul liceului.

„Gândiţi-vă ce aţi alege: un profil pe Facebook în care să afirmaţi că vă e greu să vă ridicaţi din pat pentru că v-aţi lovit la spate sau că vă e greu pentru că sunteţi deprimaţi? Ăsta-i stigmatul, pentru că, din păcate, trăim într-o lume în care, dacă-ţi rupi mâna, toată lumea se repede să-ţi semneze ghipsul, dar dacă le spui că eşti deprimat, toţi fug de tine,” spune Kevin.

Depresie sau tristeţe?

În ciuda statisticilor care arată cât de comună este depresia, mulţi oameni nu știu ce înseamnă să ai o depresie și înţeleg că e cam același lucru cu a fi supărat. Dar o supărare nu face pe nimeni să își ia viaţa.

„Depresia este unul dintre cuvintele cel mai greșit înţelese din limba engleză”, scrie Stephen Ilardi, profesor de psihologie clinică la Universitatea din Kansas. El notează că atunci când vorbesc despre depresie în conversaţiile de zi cu zi, oamenii au în minte ceva mult mai ușor decât este de fapt afecţiunea și, de cele mai multe ori, folosesc termenul ca sinonim pentru tristeţe.

Ideea eronată care circulă este că depresia înseamnă să fii trist când ceva nu merge bine în viaţă, când te desparţi de partener, când nu ai slujba pe care ţi-ai dori-o. Dar asta e tristeţe. E un lucru firesc. E o emoţie umană firească. „Depresia adevărată nu înseamnă să fii trist când ceva nu e în regulă în viaţa ta. Depresia adevărată e să fii trist când totul merge bine. Asta e depresia de care sufăr eu,” mărturisește Kevin.

Și ce e și mai important de știut este că „Depresia nu-i ca pojarul. Nu te vindeci şi n-o mai faci niciodată. E ceva cu care trăieşti, ceva în care trăieşti. E colegul de cameră pe care nu-l poţi da afară.” Depresia adevărată e ceva nu poate fi ignorat.

Medicamente, religie sau terapie?

Dacă nu poate fi ignorată, atunci cu ce se tratează depresia? Este o întrebare poate la fel de complicată ca boala în sine și chiar și aici există multe idei preconcepute și păreri eronate, exprimate fără niciun fel de fundament, doar ca soluţii personale, ad-hoc. Confuzia sau ignoranţa face ca oameni cu intenţii bune să dea sfaturi proaste și să agraveze problema.

Una dintre greşelile cel mai des întâlnite este neîncrederea în psihiatri sau medicamente, cu precădere în rândul oamenilor religioși. Abordarea depresiei ca o problemă spirituală ce trebuie tratată într-o manieră strict spirituală poate fi o formulă care să ducă la dezastru. „Nu e nicio suferinţă psihică mai rea decât o criză spirituală în cazul în care o persoană devine îngrijorată în mod nejustificat cu privire la împăcarea sa cu Dumnezeu. Este o formă de suferinţă oribilă și contrară spiritului creștin,” spune Aaron Kheriaty, director de educaţie medicală la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii California.

Realitatea este că depresia trebuie să fie privită din perspective multiple, pentru a înţelege ce o produce și pentru a aplica tratamentele adecvate. „Cercetările arată că medicaţia, de una singură, poate fi uneori eficientă și psihoterapia, fără medicamente, poate avea rezultate fericite, dar ambele, luate împreună, sunt mult mai eficiente decât luate separat”, susţine psihiatrul. Orice exagerare, fie a spiritualizării, fie a abordării pur medicale, poate face mai mult rău decât o abordare echilibrată, holistică.

În ceea ce privește religia, care are puterea de a ajuta o persoană aflată într-un astfel de episod, conform mai multor studii efectuate în domeniu, Kheriaty spune că necesară este dezvoltarea unei spiritualităţi autentice.

„Am auzit o mulţime de lucruri despre credinţă și despre dragoste, dar mai puţin despre speranţa creștină”, spune el.

Alte studii au arătat că, mai presus de toate, găsirea unui sens al vieţii este factorul care poate declanșa ieșirea din depresie. „Depresia este asociată gândurilor negative şi tendinţei de a generaliza excesiv, mai ales în ceea ce priveşte modul în care oamenii se gândesc la propria persoană şi la amintiri”, a explicat dr. Joanne Dickson. Ajutarea persoanelor deprimate să identifice un sens în viaţă prin obiective concrete ar permite „spargerea ciclului de negativism asociat depresiei”, spun cercetătorii de la Universitatea Liverpool.

Dincolo de studii, există oameni care dau mărturie în favoarea acestei soluţii. În 1946, un psiholog austriac, de origine evreu, care supravieţuise lagărului de la Auschwitz, publica volumul Omul în căutarea sensului vieţii și afirma că voinţa de a găsi și de a da un sens vieţii este principiul motivator fundamental care conferă energie omului.

Luând drept referinţă observaţiile sale din perioada petrecută în lagăr, Viktor Frankl afirmă că majoritatea deţinuţilor preferau să-și închidă ochii și să trăiască în trecut. Pentru astfel de oameni, viaţa devenea lipsită de sens, iar odată cu pierderea unui scop concret al existenţei, ei își pierdeau și tăria spirituală. Apoi, urma degradarea fizică și sufletească.

După depresie

Există viaţă în depresie și după depresie. Există întotdeauna lumină în întuneric. Aceasta este mărturia lui Kevin Breel. Ceea ce este poate cel mai grav la depresie e puterea de a altera realitatea, de a hiperboliza problemele, de a întuneca judecata. De aceea, Kevin ţine să spună în public că, „Dacă o ai, să ştii că eşti OK. Şi să ştii că eşti bolnav, nu eşti slab; e o problemă, nu o identitate, pentru că atunci când treci peste teama de a fi ridiculizat, poţi să vezi depresia aşa cum e: doar o parte din viaţă.”

Mai mult decât atât, el spune că, deși nu s-a bucurat niciodată de momentele negre prin care a trecut și prin care trece în continuare, durerea i-a oferit perspectivă şi l-a forţat să aibă speranţă şi încredere că poate fi mai bine, că lucrurile se pot schimba.

Iar atunci când abordăm această problemă public, sau în privat, cu cineva care suferă, să nu uităm că suntem oameni cu toţii şi ne zbatem şi suferim, şi plângem. Nu suntem perfecţi, nu suntem lipsiţi de slăbiciuni, avem probleme și trebuie să avem compasiune unii pentru alţii.