Cazul familiei româno-norvegiene căreia serviciul social de protecţie a copilului din Norvegia (Barnevernet) i-a luat toţi cei cinci copii a deschis cu totul neașteptat fereastra spre o lume pe care în general opinia publică a lăsat-o în grija specialiștilor. Puţini au bănuit cât de greu de lămurit va fi ceea ce au descoperit.

„Am luat de ureche… o palmă la fund”, admitea Ruth Bodnariu într-o limbă română stângace, în timpul interviului difuzat pe 17 decembrie 2015 de Antena 3, adăugând că, deși atât ea, cât și soţul ei au încercat să evite pedepsirea fizică a copiilor, în anumite condiţii, „în situaţii de stres, când se ceartă copiii… când ţii un copil în braţe și mâncare pe foc”, au apelat și la acest mijloc de corecţie. Părinţii au negat însă clar că ar fi existat „bătaie cu violenţă”. Informaţia a fost preluată fără alte comentarii în finalul unui articol din cotidianul creștin Dagen și există un motiv pentru care jurnalistul norvegian a finalizat în acest fel.

„În momentul în care se face o asemenea declaraţie din partea părinţilor, discuţia s-a încheiat pentru majoritatea norvegienilor, pentru că legea norvegiană interzice chiar și pălmuirea”, mi-a confirmat pastorul Tor Tjeransen, fost președinte al Bisericii Adventiste din Norvegia. Nivelul de încredere al norvegienilor în serviciul social de protecţie a copilului din Norvegia (Barnevernet) este foarte ridicat1, a mai subliniat el.

Dacă pentru majoritatea norvegienilor discuţia s-a încheiat (există și excepţii), pentru majoritatea românilor aceasta abia a început. În pofida câtorva inconsecvenţe de comunicare din partea familiei româno-norvegiene, informaţiile disponibile până la momentul redactării acestui articol au înclinat balanţa opiniei publice în favoarea familiei. Dintre motivele românilor, două sunt majoritare și serioase. În primul rând, unii români consideră că disciplinarea fizică (diferită de abuz) este un instrument care nu trebuie eliminat din procesul de educare a copiilor. Persoane cu opinie similară se află în multe state civilizate ale lumii, iar o bună parte a creștinilor conservatori se află printre acestea. În al doilea rând, sunt români care, deși cred că disciplinarea fizică poate fi eliminată sau trebuie eliminată cu totul, se întreabă ce produce o traumă mai mare unui copil: o palmă peste fund sau despărţirea de familia care îl iubește și pe care o iubește. Întrebarea este pertinentă, iar posibilităţile de răspuns au polarizat publicul: mulţi acuză instituţia norvegiană fie de legalism, fie de conspiraţii sau de interese oculte, în timp ce o minoritate bănuiește că ar exista acuzaţii mai grave la adresa părinţilor decât cele recunoscute de aceștia.

Un al treilea răspuns scapă în general opiniei publice, atât din România, cât și din Norvegia, pentru că este îngropat în literatura de specialitate. Totuși acesta s-ar putea dovedi mai important și mai edificator pentru înţelegerea cazului decât încercarea de a da vina pe una sau pe alta dintre părţile implicate.

1989 și era drepturilor copilului

Ratificarea în 1989 a Convenţiei ONU pentru Drepturile Copilului a fost considerată în întreaga lume un imens pas înainte. Drepturile copilului au ajuns fundamentale, depășind orice bariere politice și sociale, iar beneficiile Convenţiei au devenit axiomatice. După 1989, s-a globalizat preocuparea vizibilă și serioasă pentru drepturile copilului cu atât mai mult cu cât, conform UNICEF, unul din patru adulţi recunoaşte că a fost abuzat în copilărie și una din cinci femei admite că a fost abuzată sexual în copilărie. Apelurile la mobilizare pentru întreruperea ciclului violenţei și eradicarea sărăciei intergeneraţionale au devenit tot mai prezente. Cazurile din presa internaţională care au uluit prin atrocitatea de care dau dovadă unii părinţi au oferit argumentul decisiv în favoarea unor intervenţii cât mai timpurii ale autorităţilor pentru prevenirea unor tragedii.

Dar motivele sau intenţiile bune nu sunt niciodată suficiente. Modul în care acestea sunt transpuse în practică poate avea rezultate neașteptate, care să afecteze dreptatea socială și, paradoxal, chiar drepturile omului. Pentru că analiza din acest articol a plecat de la cazul familiei Bodnariu, vom analiza modelul norvegian de transpunere a bunelor intenţii în practica Barnevernet. Trebuie spus însă că Norvegia nu este un caz excepţional, singular în lume în ce privește filosofia care determină strategia serviciului social de protecţie a copilului. Alte state au implementat deja filosofia „centralităţii copilului”, spre care migrează regatul nordic în ultimii ani.

Bunăstarea copilului și brandul de ţară al Norvegiei

În contextul lumii civilizate occidentale, o societate „centrată pe copil” este percepută pozitiv. Dintre toate statele însă, Norvegia se distinge pentru că a decis să includă grija pentru bunăstarea copilului în brandul de ţară. Norvegia se consideră de altfel unul dintre pionierii protecţiei copilului – în 1896, era prima ţară din lume care înfiinţa un sistem municipal de protecţie a copilului. Regatul nordic se mândrește și cu pionieratul în implementarea celor mai noi idei în domeniul protecţiei copilului – de pildă oficiul Avocatului Poporului pentru Copii, pe care Norvegia l-a introdus în 1981. Nu în ultimul rând, Norvegia se prezintă ca unul dintre promotorii cei mai eficienţi ai protecţiei copilului – introducerea Legii Protecţiei Copilului, în 1992, a marcat în regat debutul unei noi etape, care accentuează drepturile copilului, statutul său de individ independent de părinţii săi și primordialitatea „interesului superior al copilului” în toate măsurile luate de serviciul social de protecţie a copilului.

În practică, drumul norvegian a însemnat că, de la intervenţiile în caz de abuz sau de neglijenţă, s-a ajuns treptat și la intervenţii în situaţii care anunţau un risc viitor de abuz, de neglijenţă sau de dezvoltare deficitară, fizică ori emoţională, a copilului. Cu cât au fost identificate mai multe „riscuri potenţiale” pentru copii, cu atât mai mult control au căpătat autorităţile asupra părinţilor. Cazurile în care serviciul de protecţie a copilului a eșuat în protejarea unui copil au dus la măsuri mai drastice, în încercarea de a crește eficienţa serviciului și de a evita alte posibile deznodăminte tragice. Societatea norvegiană a susţinut această evoluţie, raţionând că aceasta izvora firesc dintr-o responsabilitate pe care statul trebuia să și-o asume. Nu este de mirare că cea mai mare parte a publicului norvegian nu reacţionează la acuzaţiile pe care mai multe familii de imigranţi, presa și autorităţile din alte ţări i le aduc Norvegiei.

Dar ce spun familiile norvegiene care au avut de-a face cu Barnevernet? Conform unui sondaj realizat între 2008 și 2009 pe un eșantion de 715 astfel de familii, 40,6% dintre părinţi au avut o experienţă exclusiv pozitivă cu instituţia, 30,7% au avut o experienţă exclusiv negativă, în timp ce 24% au trăit o experienţă mixtă. Cu alte cuvinte, aproximativ 55% dintre părinţi au avut parte de neplăceri din partea Barnevernet, în timp ce aproximativ 65% au avut (și) beneficii. Nivelul de încredere dovedit de eșantionul norvegian este considerat „înalt” faţă de ţările anglofone, unde părinţii sunt foarte critici cu privire la maniera de desfășurare a anchetelor sociale și cu privire la rezultatul acestora. De aceea unii specialiști au sugerat că Barnevernet este poate prea preocupată de interesele părinţilor și că serviciul norvegian de protecţie a copilului ar trebui să îmbrăţișeze o viziune de lucru centrată pe copil, ceea ce a și făcut în ultimii ani.

Centralitatea copilului

Dacă asistenţii sociali sunt prea ocupaţi să-i asiste pe părinţi, drepturile copilului pot fi între timp încălcate – aceasta este, simplificată, ideea care a dus la o schimbare recentă de abordare în politica serviciului norvegian de protecţie a copilului. Dar drepturile copilului au o particularitate: sunt singurele drepturi ai căror posesori nu au capacitatea, până la o vârstă, să și le reclame sau să le exercite. Dacă punem copilul și drepturile sale în centru, „cine este agentul moral care apără drepturile copilului”? În trecut, acesta era părintele. Odată cu afirmarea statutului copilului de persoană independentă faţă de părinţi, cu drepturi individuale, părintele – pentru a evita să-și piardă, în favoarea statului, calitatea de protector al copilului – trebuie să-și crească copiii în acord cu reglementările formulate de specialiști și impuse de stat. Dintr-o perspectivă critică însă, specialiștii devin personajele-cheie – ei formulează teoriile care generează reglementările politice și tot ei îi evaluează pe părinţi, îi consiliază și îi reabilitează.

Drepturile copiilor și reeducarea părinţilor

Părinţii de astăzi sunt mai atenţi decât oricând la nevoile copiilor lor. Mulţi părinţi tind să-și consulte copiii când iau o decizie cu privire la viitorul acestora și manifestă mai multă afecţiune faţă de copii decât generaţiile anterioare de părinţi. Totuși, din perspectiva „centralităţii copilului”, această evoluţie pozitivă nu este suficientă. În societatea centrată pe copil, părintele care nu cunoaște și nu respectă toate standardele impuse de specialiști, obţinându-și astfel informal „licenţa de părinte”, devine obiectul monitorizării instituţiilor de profil și este pasibil de pierderea calităţii de părinte.

Nimeni nu vorbește despre crearea unui model standard al părintelui adecvat, pentru că oricine știe că acesta ar fi utopic și nesustenabil. În realitate însă, rapoartele anchetelor sociale sunt pline de comparaţii cu o „normalitate” implicită. Raportarea la modelul „standard/normal” de educaţie parentală se vede și din similaritatea redactării rapoartelor asistenţilor sociali, deși acestea vizează copii aflaţi în situaţii total diferite, cu origini și probleme diferite. Altfel spus, deși nu este afirmat nicăieri, există în practica Barnevernet un model universal de creștere a copilului, limitat și exclusivist, prin faptul că e reprezentativ pentru clasa de mijloc a societăţii norvegiene și nuanţat de preconcepţiile, de cunoștinţele și de reperele din mintea asistentului social.

Această „normalitate” standardizată nu poate include într-o măsură suficient de bună particularităţile sau opţiunile culturale, spirituale, economice și sociale ale unei familii. Rezultatul este că familiile care intră în atenţia Barnevernet sunt comparate implicit cu un standard de „normalitate”, iar „devierile” de la acest standard tind să fie interpretate patologic. Barnevernet ajunge uneori să îi „disciplineze” pe astfel de părinţi, pentru că asistenţii sociali eșuează în a recunoaște diferenţele dintre familii sau etnii și nevoia de a îmbrăţișa pluralitatea. Efectul acesta apare și din cauză că „specialiștii sunt programaţi de legi, de cunoașterea știinţifică și de regulile agenţiei de protecţie a copilului să-i ajute pe părinţi să înţeleagă că este pentru binele suprem al copiilor lor (…) să se realizeze dorinţa statului pentru ei”, aceea de a crește „copii optimi din punct de vedere știinţific”. Însă, concentrându-se pe imaginea părinţilor care să facă lucruri pentru copiii lor mai mult decât pe imaginea părinţilor care să fie cu copiii lor, educaţia parentală nu devine mai bogată, ci mai săracă. În general, imigranţii din Norvegia găsesc foarte nepotrivit acest model.

Viziunea imigranţilor

Provenind din societăţi diverse, cu concepţii despre familie și educaţie părintească uneori foarte diferite, majoritatea imigranţilor cred despre ei înșiși că sunt părinţi capabili și contestă filosofia din spatele serviciului norvegian de protecţie a copilului. Din pricina unor asemenea mentalităţi divergente, dar și din cauză că imigranţii se confruntă adesea cu probleme socioeconomice, aceste familii intră ușor în atenţia Barnevernet, iar asistenţii sociali din Norvegia recunosc că le este mai greu să lucreze cu familiile de imigranţi.

Deși s-ar putea considera că imigranţii sunt exclusiv vinovaţi pentru aceste dificultăţi de comunicare, un studiu coordonat de Katrin Križ și Marit Skivenes, de la Universitatea din Bergen, a relevat că o parte importantă a dificultăţilor de comunicare cu aceste familii poate fi pusă pe seama asistenţilor sociali norvegieni. Aceștia se concentrează pe copil, tind să nu ţină cont de diferenţele de rasă sau etnie sau chiar să considere că acestea sunt mai degrabă o sursă de probleme decât o sursă de rezistenţă în faţa obstacolelor, accentuând cu intransigenţă profesională responsabilitatea individuală a părintelui minoritar de a folosi resursele care îi sunt oferite pentru a se „schimba”. Asistenţii sociali norvegieni au așteptarea ca părinţii care fac parte din grupuri minoritare să înveţe limba și cultura norvegiană și să le faciliteze copiilor lor accesul la serviciile oferite de sistemul de învăţământ norvegian și de serviciile sociale. În schimb, asistenţii sociali din Marea Britanie (o altă ţară care accentuează „centralitatea copilului”) îmbrăţișează o perspectivă holistică, sensibilă la diferenţele culturale, relevă studiul. În Marea Britanie, părinţii minoritari sunt priviţi ca beneficiari ai serviciului de protecţie, iar responsabilitatea este a asistenţilor sociali de a se ocupa de ei, ceea ce schimbă radical unghiul de abordare în comparaţie cu Norvegia. Alte diferenţe importante constau în lipsa așteptării ca părinţii minoritari să cunoască limba engleză și în recunoașterea că părinţii și copiii minoritari formează o familie (nu sunt indivizi independenţi) care se confruntă cu provocările rasismului și ale prejudecăţilor.

După ce, în ultimii ani, presa și politicienii din alte ţări au adus diverse acuzaţii la adresa Barnevernet și după ce, între 2005 și 2014, nu mai puţin de 67 de copii au fost răpiţi de părinţii biologici din custodia Barnevernet și au fugit împreună cu aceștia în ţările de origine, la finalul lui 2015, autorităţile norvegiene au dat publicităţii o serie de noi reglementări care să eficientizeze interacţiunile asistenţilor sociali cu familiile de imigranţi. Dincolo de aceste măsuri, autorităţile au dat constant asigurări că urmăresc doar „interesul superior al copilului”. Cu alte cuvinte, chiar dacă uneori părinţii minoritari suferă din pricina intransigenţei profesioniștilor Barnevernet, totul va căpăta sens când părinţii vor realiza că suferă pentru binele copilului.

Dilema cu privire la „interesul superior al copilului”

Deși sună ca un argument final de necombătut, în realitate „interesul superior al copilului” este un concept problematic, prin caracterul său vag și subiectiv. În fond, în multe dintre situaţii, dacă se ţine cont de toate variabilele, este greu de spus care este cel mai bun drum de urmat pentru un copil. În plus, conceptul pune o presiune nesănătoasă asupra părinţilor de a crea contextul în care acest bine suprem să fie atins. Dar cine spune cum trebuie definit „interesul superior”? Pe termen scurt, mediu sau lung? Și ce aspect ar trebui să fie considerat cel mai important? Fericirea, educaţia religioasă sau dezvoltarea unei viziuni a valorilor adevărate în viaţă?

Nu avem în vedere, în analiza din acest material, cazurile în care abuzul părinţilor este evident, ci cazurile numeroase în care serviciul de protecţie norvegian a intervenit pentru că a descoperit un „risc potenţial/viitor” pentru copil. Așa cum indică studiile, în asemenea situaţii se lucrează foarte mult cu generalizări și cu interpretări speculative, care se nasc nu doar din prejudecăţi, ci și pe „iluzia că toate problemele pot fi rezolvate sau că efectul lor negativ poate fi cel puţin diminuat și că există experţi care știu cum să facă acest lucru. Muniţie de rezervă se găsește în retorica aridă a cercetării empirice (…), care este îmbrăţișată”. Având asemenea asigurări, asistentul social tinde să devină mai puţin preocupat să înţeleagă părintele și să respecte diversitatea și mai mult concentrat pe eficienţa matematică a intervenţiei sale în favoarea copilului.

Dar copilul ce are de spus?

La acest capitol, studiile se înmulţesc și concluziile lor sunt destul de clare. Deși vorbim de servicii de protecţie a copilului „centrate pe copil”, deși articolul 12 din Convenţia pentru Drepturile Copilului cere explicit ca opinia copilului să fie auzită2, realitatea practicii asistenţilor sociali norvegieni arată că avem de-a face cu o altă vulnerabilitate a sistemului. Deși este clar că opinia copilului nu poate reprezenta autoritatea ultimă, ea nici nu poate avea doar valoare consultativă. Dorinţa copilului capabil să formuleze o opinie trebuie ascultată și trebuie să aibă rolul ei în luarea deciziilor care îi privesc viaţa. În cele mai multe cazuri însă, opinia copilului nu are un rol important în ancheta socială.

Vis, Holtan și Thomas au identificat și principalele trei motive pentru care asistenţii sociali nu îi ascultă pe copii: în primul rând, dificultăţile de comunicare cu copiii; în al doilea rând, sentimentul asistentului social că nu are nevoie de opinia copilului, fie pentru că i se pare clar cazul, fie pentru că nu are încredere în discernământul acestuia, și, în final, observaţia că implicarea ar putea fi nocivă pentru starea de bine a copilului. Și atunci când copilul este ascultat, opiniile sale nu sunt consemnate direct în cuvintele copilului, ci mediat, ceea ce înseamnă că, în forma reţinută la dosar, opiniile copilului sunt alterate de perspectiva și de selecţia cuvintelor interpretului.

În modelul standardizat, în care interpretarea specialiștilor și bifele tind să determine concluzia anchetei sociale și măsurile care se impun, copiii sunt de obicei mai mult furnizori de informaţii pe zonele de interes pentru intervievator, care trebuie să deducă pericolele prezente sau potenţiale în familia copilului. Atât asistenţii sociali, cât și psihologii îi determină pe copii să vorbească preponderent despre anomalii. Totuși lipsa din rapoarte a elementelor de normalitate ale vieţii unei familii elimină contextul în care să se poată interpreta corect dacă anomaliile sunt aparente sau reale.

Concluziile studiilor sunt acelea că, în ciuda propriilor declaraţii de misiune, serviciile de protecţie a copilului sunt abia la început de drum în domeniul „ascultării copilului”. Această semnificativă contradicţie între „centralitatea copilului” și practica serviciilor de protecţie a copilului arată că, în stabilirea interesului superior al copilului, opinia părinţilor, a familiei lărgite și a copiilor înșiși contează mai puţin sau deloc în comparaţie cu opiniile specialiștilor care gestionează cazul.

Când apărarea drepturilor copilului încalcă drepturile omului

Dintr-o perspectivă critică, viziunea și practica Barnevernet intră în conflict cu dreptul familiei la autonomie și la viaţă privată și cu dreptul părinţilor la autodeterminare. Întrebări precum „Ce trebuie făcut?” și „Cum trebuie să fie învăţaţi copiii să trăiască?” se transformă în „Al cui interes contează?” și „Cine decide?”.

Familiile dezavantajate socioeconomic sunt suprareprezentate în statisticile Barnevernet. Însă, în astfel de cazuri, problema e mai degrabă discriminarea instituţională și marginalizarea socială care împiedică aceste familii să își asigure necesarul pentru o viaţă decentă, decât incapacitatea părinţilor de a atinge standardul necesar pentru a fi consideraţi părinţi buni. Totuși studiile susţin temerea că, prin asistenţa oferită, Barnevernet forţează implicit familiile din clasa socială de jos să îmbrăţișeze reperele educaţiei parentale tipice clasei de mijloc, ceea ce creează presiune3 asupra acestor familii și le reduce libertatea.

Din punctul de vedere al legii și al eficienţei protejării interesului superior al copilului, este limpede că în asemenea situaţii Barnevernet are justificare să intervină. E mai eficient să „dai un copil în plasament decât să susţii economic o întreagă familie pentru mulţi ani”. Rezultatul acestei strategii însă reprezintă o reafirmare a ierarhiei sociale. Născute din intenţii bune, acţiunile Barnevernet devin nocive pentru persoanele din clasa de jos, care nu au oportunităţi reale de a-și depăși condiţia și care, într-un sens, devin victime ale sistemului, destabilizate și stigmatizate o dată în plus prin pierderea copilului. „Agenţiile de protecţie a copilului reproduc adesea structuri sociale oprimante, în timp ce cred că le oferă copiilor șanse egale. (…) Există o lungă istorie a raselor și a elitelor care s-au simţit îndreptăţite să le ia copiii celor săraci și consideraţi inferiori.” Iar efectele asupra membrilor familiilor de acest fel nu sunt mici. Dimpotrivă.

Dramele celor de jos

În ciuda ţintei Barnevernet de a furniza servicii de asistenţă mai mult în sânul familiei, în scopul păstrării integrităţii acesteia concomitent cu protejarea drepturilor copilului, datele statistice arată că în Norvegia numărul copiilor aflaţi în plasament crește de la an la an. Dacă, la finalul lui 2012, un total de 13.900 de copii se aflau în plasament, prin decizia tribunalului districtual sau prin acordul voluntar al părinţilor, numărul acestora a crescut la 14.500, la finalul lui 2013, și la 14.800, la finalul lui 2014, conform statisticilor oficiale norvegiene.

Copii între 0 și 22 de ani care primesc asistenţă Barnevernet
Sursa: Statistics Norway
Pe tot parcursul anuluiLa 31 decembrieCazuri noi, anual
AnulPlasament forţatAsistenţăPlasament forţatAsistenţăPlasament forţatAsistenţă
20108.07341.7086.98030.31650313.224
20118.48543.6137.27030.75542913.812
20128.99544.2037.80530.91751013.522
20139.07844.0728.18329.04635913.558
20149.61143.4778.68128.44341513.805

Copiii aflaţi în plasament au o calitate mai scăzută a vieţii faţă de copiii care nu sunt asistaţi de Barnevernet. Un total de 700 de copii au decedat dintre cei 92.284 de asistaţi (0-22 ani) de Barnevernet între 1990 și 2001 (0,8%). Între cei asistaţi acasă, procentul de decese a fost de 0,7, iar între cei aflaţi în plasament procentul a urcat la 1,4. Pentru comparaţie, în anul 2001, doar 168 de copii (1-17 ani) au decedat dintr-un total de puţin peste un milion de copii norvegieni (0,17‰), în timp ce, dintre cei 33.300 de copii care au primit asistenţă de la Barnevernet (0-22 ani) în timpul aceluiaşi an, au decedat 110 (3,3‰). Aproape jumătate (47%) din cei 700 de copii au avut o moarte violentă și 1 din 5 (21%) s-a sinucis. Unii și-au pierdut viaţa în urma consumului de droguri, iar 16% – din pricina unor boli care au fost influenţate de tulburări psihice sau comportamentale. Un mare număr dintre ei și-au pierdut tatăl sau mama biologică sau pe amândoi (cifrele nu sunt exacte, pentru că nu sunt cunoscuţi toţi părinţii biologici ai acestor copii). Aceste corelaţii pot vorbi despre cauze legate de stilul de viaţă dezordonat sau de comportamentele de risc, în cazul unora dintre acești adulţi și copii, dar și de traumele pe care unii părinţi sau copii le-au trăit în urma dezmembrării familiei.

Sistemul reușește destul de puţin să realizeze ce și-a propus pentru copiii asistaţi – a fost și concluzia unui studiu publicat în 2014. Soluţia propusă însă de autorii studiului a fost o evaluare și mai strictă a „riscurilor potenţiale”, astfel încât copiii să ajungă să fie scoși din familiile lor mai devreme, urmând să fie asistaţi mai atent în perioada plasării lor în familiile-surogat. Cu alte cuvinte, sistemul trebuie să devină mai normativ și mai invaziv și să accentueze mai mult dezvoltarea relaţiilor de atașament între părinţii-surogat și copii, în defavoarea contactului cu părinţii biologici. Și aceasta, în pofida faptului că doar 35,8% dintre copiii plasaţi în familiile unor rude, aproape de părinţii biologici, au avut un scor care i-a plasat în zona clinică a problemelor emoţionale (pe scala comportamentală pentru copii CBCL4), faţă de un procent de 51,8% dintre cei plasaţi în familii-surogat complet străine. Soluţia unui sistem mai invaziv presupune aceeași credinţă amintită anterior în iluzia că toate problemele pot fi rezolvate până la urmă și că există experţi care știu cum să facă acest lucru – ceea ce ne duce la următoarea secţiune a analizei.

Mitul primilor trei ani de viaţă5

„Sănătatea mintală” este un concept intens utilizat în discuţiile despre riscurile potenţiale pentru un copil, reflectând interesul sporit pentru argumentele care vin din neurologie (efectele diverselor situaţii, evenimente, condiţii asupra creierului copilului) în sprijinul intervenţiilor serviciului de protecţie a copilului. Cercetătorii Ellie Lee, Jan Macvarish și Pam Lowe consideră însă că acest tip de argumentare e „vin vechi în sticle noi”, arătând că, pe fondul unei preocupări încărcate politic pentru calitatea educaţiei parentale, promotorii teoriei caută studiile știinţifice care să le confirme demersul. Lucrul acesta s-a întâmplat de mai multe ori și în secolele XIX și XX, afirmă cercetătorii. „Deşi există dovezi că mediile extrem de precare (precum cele notorii dezvăluite în orfelinatele din România) pot să afecteze permanent dezvoltarea creierului unui copil mic, studiile arată că și copiii crescuţi în aceste condiţii își pot îmbunătăţi situaţia când sunt luaţi din acel mediu și sunt îngrijiţi în condiţii de viaţă mai aproape de normalitate. Variaţia istorică și globală masivă la nivelul practicilor de creștere a copilului indică faptul că un creier normal se dezvoltă în medii esenţial «obișnuite», care sunt suficiente pentru a stimula creierul.”

Tăcere și… nu prea

Există motive bune pentru care asemenea slăbiciuni ale sistemului nu sunt dezbătute pe larg de opinia publică, ci preponderent de specialiști. În primul rând, cum am observat deja, în condiţiile în care statisticile globale vorbesc despre foarte mulţi părinţi care își abuzează copiii, se consideră firesc ca părintele să fie privit cu suspiciune când vine vorba de relaţia pe care o are cu copilul său. În al doilea rând, necesitatea prevenirii este folosită ca justificare a măsurilor luate în situaţii de „risc potenţial”. Cu toate acestea, în circumstanţe în care apărarea drepturilor copilului duce la încălcarea drepturilor adulţilor, avem de-a face cu o situaţie paradoxală, care ne confirmă că drumul este greșit. O parte dintre noi acceptă o asemenea direcţie, pentru că un copil este mai vulnerabil decât un adult. Dar acest raţionament conţine o capcană logică. Avem nevoie de răspunsuri mai bune decât atât.

Tăcerea nu este totuși absolută. Elemente ale acestui mecanism de interacţiune între părinţi, serviciul de protecţie a copilului și specialiști, analizate de un număr semnificativ de cercetări și de metaanalize știinţifice (doar o parte dintre ele au fost menţionate în articol), au fost reclamate public de un număr de specialiști norvegieni într-un document înaintat, la mijlocul lui 2015, ministrului de resort din Norvegia. Ca rezultat al acestei iniţiative și al discuţiilor cu iniţiatorii demersului, ministrul Solveig Horne a reţinut șapte sugestii pentru a fi analizate și transformate în reglementări care să îmbunătăţească activitatea Barnevernet.

Concluzii

În practica actuală a Barnevernet, avem „învingători și învinși, dar nu este loc pentru acea reflecţie atentă necesară atunci când ne confruntăm cu dileme morale” și căutăm cu onestitate soluţiile cele mai bune pe termen lung.

O abordare mai umană și mai etică totodată s-ar putea traduce în câteva principii esenţiale care schimbă filosofia și practica unui serviciu de protecţie a copilului. 1) În încercarea conștiincioasă de a-și face exemplar datoria și de a evita eșecul și tragediile, asistenţii sociali trebuie să nu uite că nu pot ajunge cu identificarea „riscurilor potenţiale” până acolo încât o suspiciune să devină un motiv pentru a plasa un copil într-o familie-surogat. „Agenţiile de protecţie a copilului și alte autorităţi au nevoie să fie atente la aroganţa profesională” şi să-și amintească de o poziţie exprimată de UNICEF acum 32 de ani: „Ar fi nesănătos din punct de vedere filosofic să privim copilul ca pe un individ izolat mai degrabă decât o parte a familiei și a comunităţii sale.”6

2) În loc de a separa atașamentul emoţional de factorul biologic, ar trebui să recunoaștem că „societatea trebuie să se bazeze pe afecţiunea naturală și pe buna-credinţă a membrilor maturi ai familiei” biologice. Cu alte cuvinte, este necesară o întoarcere la accentul pus pe dezvoltarea relaţiilor în familia biologică.

3) Din punct de vedere moral, avem aceeași responsabilitate de a ajuta și de a da șanse egale atât copiilor, cât și adulţilor dintr-o societate. Sistemul trebuie nu să taxeze deviaţiile, ci să ajute la depășirea lor. În acest sens, s-a sugerat întemeiat ca asistenţa menită să ofere sprijin familiilor defavorizate să devină o ramură separată, un serviciu social diferit de serviciul de protecţie a copilului.

4) Ar trebui, de asemenea, să fie luată mai serios în calcul ideea plasării copiilor preponderent în familiile rudelor, iar asistenţa oferită după decizia dării în plasament să fie consolidată.

5) La fundamentarea teoretică a strategiei unei instituţii de protecţie a copilului trebuie să contribuie, cu o pondere atent calculată7, doar acele rezultate empirice asupra cărora există consens.

6) Diversitatea etnică sau de orice altă natură este și un avantaj, nu doar un dezavantaj. Acesta este un lucru pe care asistenţii sociali ar trebui să-l înveţe, în timp ce se dezvaţă de obiceiul de a compara familiile anchetate cu un model standard rigid și marcat de prejudecăţi.

7) Opinia copilului (și a părinţilor) trebuie auzită așa cum este ea exprimată și trebuie să capete mai multă importanţă.

8) În final, trebuie recunoscut caracterul relativ al interesului superior al copilului, ceea ce impune apropierea cu mai multă sensibilitate de toate elementele care pot să contribuie la determinarea corectă a acestui bine suprem.

Al treilea răspuns

Este serviciul de protecţie a copilului din Norvegia o instituţie cu interese oculte? Nu am găsit niciun indiciu în acest sens. Este el însă bazat pe o filosofie vulnerabilă, care duce în destule cazuri la o practică traumatizantă pentru familii, abuzivă și ineficientă pe termen lung, în raport cu ţintele propuse? Dovezile din studiile știinţifice susţin această concluzie. Este sistemul din Norvegia o raritate, o excepţie? Nu, dar este unul dintre promotorii determinaţi să-i sporească eficienţa, ceea ce atrage mai multe responsabilităţi. Studiile citate deja au arătat că există multe cazuri în care beneficiile intervenţiei Barnevernet sunt recunoscute. Articolul de faţă s-a concentrat pe identificarea problemelor practice și pe evidenţierea carenţelor cadrului teoretic al activităţii instituţiei. Aceste probleme nu discreditează întreaga activitate a Barnevernet, dar pun în lumină nevoia regândirii cadrului teoretic și practic al serviciului de protecţie a copilului, pentru ca bunăstarea copiilor să nu fie periclitată, drepturile adulţilor să nu mai fie încălcate și pentru ca măsurile neetice să fie eliminate în Norvegia și în ţările care migrează spre o abordare bazată pe centralitatea copilului.


1 Tjeransen a cunoscut câteva familii adventiste care au intrat în atenţia Barnevernet și spune că nu a observat niciun abuz din partea instituţiei. Dimpotrivă, a continuat el, când a luat niște copii dintr-o familie adventistă, Barnevernet s-a asigurat că familia-surogat îi ducea sâmbăta pe micuţi la Școala de Sabat.

2 Statele-părţi îi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate. În acest scop, copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislaţia naţională.

3 Situaţia socioeconomică precară a familiei poate fi privită în Norvegia ca un risc pentru sănătatea mintală a copilului. Vezi Amy Holtan, John A. Rønning, Bjørn Helge Handegård, André Sourander, „A comparison of mental health problems in kinship and nonkinship foster care”, European Child & Adolescent Psychiatry, vol. 14, nr. 4 (iul. 2005), p. 204.

4 CBCL este o metodă larg folosită pentru identificarea problemelor emoţionale ale copiilor, prin prelucrarea unor chestionare care pot fi completate de părinţi, de profesori sau chiar de copilul evaluat. Există un prag de la care scorul obţinut indică o suferinţă emoţională clinică. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Child_Behavior_Checklist

5 John Bruer, The Myth of the First Three Years: A New Understanding of Early Brain Development and Lifelong Learning, New York, The Free Press, 2002, p. 279.

6 UNICEF, Children of the developing countries, 1964, 14.

7 O corelaţie semnificativă dintr-un studiu empiric nu înseamnă că în toate cazurile de pe teren se va întâlni acea corelaţie.

DISTRIBUIE: