A trecut un an de la atacul terorist asupra redacţiei satirice Charlie Hebdo. După ce doi militanţi islamiști au luat cu asalt redacţia săptămânalului francez, ucigând 12 persoane și îngrozind o lume întreagă, un nou val de gândire politică s-a propagat în Europa, stimulat și de criza refugiaţilor. După atentatul de la Paris din acest an, lupta pentru libertate demarată după Charlie Hebdo a devenit o luptă împotriva terorismului, care a angrenat zeci de actori din toată lumea.

La doar o săptămână de la dramaticul eveniment din 7 ianuarie 2015, motivat de gruparea al-Qaeda ca o pedeapsă pentru batjocorirea imaginii profetului Mahomed prin caricaturile realizate de redactorii Charlie Hebdo, aceștia din urmă au răspuns prin publicarea unui număr special, ediţia „supravieţuitorilor”, care a avut pe copertă tot o caricatură a profetului, care ţinea în mâini o pancartă cu mesajul „Je suis Charlie”, iar deasupra capului era scris „Totul este iertat”. Mai este totul iertat chiar și după al doilea atentat, de la Paris, și cum s-a schimbat de fapt Franţa în anul care a trecut?

Un indicator este chiar ediţia comemorativă care a fost publicată astăzi, la un an distanţă de la incident, într-un tiraj de un milion de exemplare. De data aceasta, pe copertă nu mai apare profetul Mahomed, ci apare chiar Dumnezeu, pătat de sânge pe mâini și cu o mitralieră Kalaşnikov legată la spate. În imagine mai este scris textul: „După un an, asasinul încă fuge.” Comentând alegerea artistică făcută, cei de la Charlie Hebdo au spus că anul acesta au decis să fie „victimele” propriei satire. De cei care consideră că libertatea de expresie trebuie să aibă și unele limite, în special atunci când este vorba despre relaţiile interculturale și interconfesionale, alegerea din acest an ar putea fi interpretată ca un semn de înţelepciune. De cei care apără conceptul libertăţii de exprimare până la capăt și consideră că, atunci când începe discursul despre limite, se termină cel despre libertate, mișcarea celor de la Charlie Hebdo poate fi considerată una lașă, în special atunci când este comparată cu îndrăzneaţa copertă publicată la doar o săptămână după atac. Din acest punct de vedere, ar părea că se renunţă la ceva libertate în schimbul precauţiei și că ceea ce vedem la această ediţie comemorativă este rezultatul corectitudinii politice, care determină autocenzura.

Cât despre iertare, cu greu mai poate fi vorba după atentatul de la Paris. Președintele Hollande a catalogat incidentul drept „act de război”, ceea ce limitează automat discursul despre iertare, uitare și pace. Acţiunile politice au fost în consecinţă. Avioane de război au plecat spre Siria, ca parte a unei coaliţii internaţionale ce s-a mișcat mai bine în ultimele luni ale anului în scopul anihilării grupării teroriste. Războiul împotriva terorismului ameninţă să schimbe Franţa chiar din inima republicii, președintele lansând o propunere pentru schimbarea constituţiei astfel încât să li se retragă cetăţenia franceză celor cu dublă cetăţenie și celor care sunt condamnaţi pentru fapte care „aduc atingere valorilor Republicii”. Atentatele de la Paris au fost catalogate tocmai ca agresiuni împotriva „stilului de viaţă şi valorilor franceze”.

„Teroriştii cred că popoarele libere se vor lăsa impresionate de aceste atacuri groaznice. Se înşală. Republica franceză a depăşit cu bine toate încercările şi este încă vie”, a spus preşedintele Franţei. Asta nu înseamnă că Franţa a rămas neschimbată. Valul de teroare lucrează. În următorii doi ani, numărul de poliţiști și de jandarmi va crește cu 5.000, iar condiţiile în care aceștia îşi pot utiliza armele ar trebui revizuite. Justiţia și securitatea vor fi întărite prin punerea la dispoziţie a „tuturor mijloacelor tehnologice disponibile și a mijloacelor de anchetă cele mai sofisticate”. Hollande mai vrea să interzică și revenirea în ţară a persoanelor cu dublă cetăţenie, dacă reprezintă un risc terorist și, în aceeași ordine de idei, ameninţă Europa că, dacă nu îşi controlează frontierele externe, „atunci ne întoarcem la frontierele naţionale” – ceea ce ar înseamna „destrămarea Uniunii Europene”.

Cu greu se poate vorbi de aceeași Franţă de dinainte de 7 ianuarie 2015. Acum, în ciuda portretului sfidător pe care îl afișează, Franţa este o ţară suspendată în frică și incertitudine, cu fracturi culturale la vedere. Nevoia de siguranţă și de control ameninţă să suspende chiar valorile republicii, pe măsură ce francezii de rând își vând încrederea partidelor naţionaliste. Singurul motiv pentru care în momentul de faţă Franţa nu este pe jumătate guvernată de Marine le Pen este un artificiu electoral, care, deși a funcţionat la alegerile regionale din această toamnă, nu este o soluţie pentru alunecarea Franţei în direcţia acestei extreme politice și sociale. Și cotidianul Libération arată că francezii, anxioși în ce privește securitatea, acceptă tot mai des măsuri şi idei care altădată erau considerate extreme inacceptabile.

Drumul Franţei seculare pare complet odată cu publicarea ultimului număr al revistei satirice. Nici Mahomed și nici chiar Dumnezeu nu este la adăpost de nevoia unui divorţ public, clar și chiar sângeros între stat și religie. Unul dintre redactori, „Riss”, scria într-un editorial: „credinţa ateilor și a secularilor poate mișca chiar mai mulţi munţi decât credinţa”. Charlie Hebdo vrea să propună un respect de același calibru pentru atei și seculari cât este pentru credincioși, însă cea mai recentă copertă nu arată niciun fel de respect pentru credincioși.

„În alegerea făcută de Charlie Hebdo există paradoxul trist al unei lumi care este din ce în ce mai sensibilă la corectitudinea politică, aproape până la un punct care frizează ridicolul, dar care nu doreşte să recunoască sau să respecte credinţa oamenilor în Dumnezeu, oricare ar fi religia acestora”, a scris Osservatore Romano în replică la revista franceză. În numele „secularismului intransigent”, Charlie Hebdo apelează la același raţionament ca cel al islamiștilor radicalizaţi, și anume folosirea lui Dumnezeu pentru a justifica ura și violenţa. Faptul că Dumnezeu este prezentat ca adevăratul „asasin”, care încă fuge după ce are mâinile pătate de sângele nevinovaţilor și care, probabil, trebuie prins și eliminat, ratează complet problema terorismului și a francezilor radicalizaţi, care este una ce are legătură cu Franţa secularizată, nu cu vreun Dumnezeu, al unei religii sau alteia.

Mai mult decât educaţie, joburi, libertate, democraţie, se pare că tinerii din generaţia actuală, mai ales cei crescuţi în familii religioase, au nevoie de apartenenţă și de sens în viaţă. Franţa însă, în momentul de faţă, nu a renunţat încă la politica de asimilare a imigranţilor. Poate vorbesc despre eșecul multiculturalismului, dar nu l-au aplicat niciodată așa cum trebuia aplicat, după exemplul Canadei sau al Statelor Unite. Problema este că Europa nu poate rămâne neschimbată dacă Franţa se schimbă. Valul de ţări care se îndreaptă spre extreme, Ungaria, Polonia, Spania, Grecia și poate Franţa, nu poate fi contracarat doar de Germania, care și ea este supusă la presiuni extreme pe tema refugiaţilor. Dacă Germania și Franţa nu rămân pe aceeași lungime de undă, nu doar Franţa se va destrăma, ci și Europa.