La 3 zile de la cel mai sângeros atac petrecut în Franţa de la cel de-al Doilea Război Mondial și cel mai sângeros din Europa de la atentatul cu bombă petrecut în 2004, la Madrid, francezii și cei solidari cu ei încă încearcă să se adapteze la noua realitate. Explicaţiile cele mai populare nu sunt însă, întotdeauna, și cele reale.

După teribilul atac de la Paris, știrile conspiraţioniste au împânzit internetul. Pe lângă intuitivele asocieri cu valul de imigranţi din această toamnă (asociere stimulată chiar de către unul dintre atacatori, care a pozat drept imigrant), au fost voci care au proliferat ideea că atacul ar fi fost falsificat, că ar fi implicat actori, că ar fi fost prezis cu 2 zile înainte pe internet. În marea de scenarii care au priză mai mare la public zilele acestea pentru că lumea a fost sensibilizată de tragedie, există riscul ca adevăratele analize să se piardă, pentru că seamănă periculos de mult cu o conspiraţie. Din acest motiv, sunt benefice câteva precizări legate de conspiraţii.

Culisele emoţionale ale unei conspiraţii

Mai întâi, e de notat că cei mai mulţi oameni cred în cel puţin o conspiraţie și mulţi oameni cred în mai multe conspiraţii în același timp. Psihologii au atras atenţia, în diverse ocazii, că nu doar oamenii cu înclinaţie paranoică sau cu anumite trăsături deficitare de personalitate cred în conspiraţii. De fapt, chiar și în cazurile în care se descoperă că persoana care susţine anumite teorii conspiraţioniste suferă de paranoia și are sentimente de neputinţă sau de alienare, e dificil de spus dacă acestea au predispus-o să creadă teoria sau dacă abia după ce a crezut teoria a început și să nutrească aceste sentimente.

Apoi, uneori, circumstanţele creează un climat numai bun pentru îmbrăţișarea unei conspiraţii. Jurnalistul canadian Jonathan Kay atrăgea atenţia în cartea Among the truthers: A journey through America’s growing conspiracist underground că teoriile conspiraţioniste înfloresc în preajma unor tragedii mari sau a unor traume naţionale care fracturează fundamentele intelectuale ale societăţii și zguduie încrederea cetăţenilor în figurile de autoritate tradiţionale. Mai mult, consensul printre psihologi este că teoriile conspiraţiei urmăresc să echilibreze balanţa cauzelor și a consecinţelor. Aici intervin factorii psihologici, cei care ţin de individ. O metaanaliză privind motive psihosociologice în virtutea cărora oamenii ajung să creadă în conspiraţii a scos la iveală cel puţin 5 astfel de raţiuni: anomia, simţământul lipsei de control, dorinţa de a simplifica o lume foarte complexă, nevoia de a găsi raţiunile din spatele unei nenorociri, de a o digera raţional, și lipsa unei platforme în care să-și manifeste ostilitatea și furia.

Simplifică sau complică?

Conspiraţiile sunt de multe ori văzute drept rezultate ale unor scurtături cognitive folosite pentru a ne explica, în teorii simplu de înţeles, evenimentele complexe care se petrec în lumea de azi. Însă, deși este deseori folosită, această explicaţie nu rezistă testului realităţii, fiindcă, în general, teoriile conspiraţioniste sunt cu mult mai complicate decât explicaţia oficială pe care încearcă să o refuze. (Ce e mai simplu? Să crezi că 19 teroriști s-au suit la bordul unor avioane și le-au deturnat în Turnurile Gemene la 9.11.2001? Sau că Bush, Cheney, FBI-ul, CIA-ul, Israelul și toate ziarele mari, poliţia și comisia de investigaţie 9/11 au conspirat împreună pentru a ascunde avioane, a plasa explozibil în turnuri, a distruge dovezile și a minţi publicul?)

Se pare chiar că susţinerea teoriilor conspiraţioniste este corelată cu erori de logică, mulţi dintre cei care susţin o teorie ocultă fiind predispuși să susţină și alte teorii, incoerente cu cea pe care o susţineau deja. Cel mai explicit exemplu este cel al morţii prinţesei Diana. Un studiu efectuat pe 137 de studenţi a revelat că pe măsură ce respondenţii erau mai convinși de faptul că „a existat o campanie oficială orchestrată de serviciile secrete pentru asasinarea Dianei”, cu atât mai ușor le era să creadă că „Diana și-a înscenat propria moarte și se află acum într-o staţiune, undeva, izolată”. Acest lucru nu mai are legătură cu profunzimea cognitivă a celui care consideră că există situaţii necunoscute nouă, complementare cu ceea ce putem verifica empiric, ci merge până la convingerea că cineva este și mort, și viu în același timp.

Amy Zalman plusa cu descoperirea că susţinătorii unor teorii ale conspiraţiei pot avea la dispoziţie o mulţime de informaţii și totuși să construiască din ele un edificiu conspiraţionist complet fals. De aceea Rob Brotherton, autorul cărţii Suspicious Minds: Why we believe in conspiracy theories, se declara convins că „a încerca să spulberi conspiraţiile poate fi profund contraproductiv”. Aceasta, spunea el, fiindcă riști să activezi fracturi de logică, precum eroarea de confirmare (confirmation bias, engl.) sau efectul de bumerang (backfire effect, engl.), care îţi arată că, cu cât mai concludente sau mai convingătoare sunt dovezile că o teorie conspiraţionistă este greșită, cu atât mai mult omul care crede în ea va fi mai îndârjit să o apere și să creadă în ea și mai mult.

Pe de altă parte, una dintre cele mai fascinante explicaţii ale conspiraţiei este că aceasta poate servi drept soluţie în explicarea unei cauze ce pare anemică în raport cu consecinţele ei. Dr. Patrick Leman scria într-un material pentru BBC că oamenii doresc să aibă satisfacţia gândului dus până la capăt, a limpezimii în gândire și că noi tindem să credem că trăim într-o lume stabilă și previzibilă. De aceea mulţi se așteaptă ca un eveniment cu consecinţe majore, semnificative sau foarte puternice să fi fost cauzat tot de ceva major, semnificativ sau foarte puternic. Este dificil pentru conspiraţioniști să creadă că un singur om înarmat cu un pistol poate doborî cel mai puternic om de pe planetă (cum a fost cazul în asasinatul lui JFK). Conspiraţia suplinește presupusa nevoie de echilibru și poate tocmai fiindcă aceasta este doar presupusă, nu reală, alţi psihologi spun că deschiderea spre a integra coincidenţele în vieţile noastre este un indicator de inteligenţă.

Istoria a dovedit în nenumărate ocazii că evenimente zguduitoare pot porni de la acţiuni mici în sine. Așa a fost, de pildă, începutul Primului Război Mondial. Un tânăr sârb, de doar 19 ani, Gavrilo Princip i-a împușcat pe arhiducele austro-ungar Franz Ferdinand și pe soţia acestuia, în timp ce se aflau într-o vizită în Sarajevo. Princip făcea parte dintr-o grupare naţionalistă și, împreună cu alţi 5 la fel de convinși ca el că arhiducele trebuie ucis, plănuia să înlesnească asasinatul, în plină stradă. Plasaţi pe traseul pe care avea să îl urmeze arhiducele cu mașina, atentatorii au eșuat în planul lor, unul singur reușind să detoneze o bombă, însă la câteva secunde de la trecerea mașinii în care se afla arhiducele. Acesta din urmă a supravieţuit fără nicio zgârietură tentativei de asasinat și a ajuns în siguranţă la hotel, unde chiar s-a plâns primarului de primirea neospitalieră. La plecarea de la hotel însă, șoferul s-a întors pe exact același traseu folosit la dus și, ca o pură coincidenţă, coloana oficială i-a apărut în cale tânărului Princip, care își pierdea timpul într-o patiserie, dezamăgit de eșecul de mai devreme. Simţind că soarta îi dă încă o șansă pentru a deveni erou, tânărul iese înaintea coloanei și îi împușcă fatal pe arhiduce și pe soţia lui. Crima este percepută ca o declaraţie de război și duce la izbucnirea Primului Război Mondial.

Presiunea care servește propagandei

Sigur că disproporţia dintre cauză și efect este uriașă, însă ea este reală și este un exemplu pe care putem baza afirmaţia vehiculată des zilele acestea că atacul atentatorilor a fost un atentat la Europa. Nu pentru că ar fi fost în mod cert intenţionat să distrugă continentul. (Doar pentru că Statul Islamic a pretins că ar fi așa nu constituie o dovadă suficientă că așa și este.) Ci pentru că în urma unui atac care la fel de bine ar fi putut fi orchestrat de 8 extremiști psihopaţi activând izolat de Statul Islamic, consecinţele pot fi uriașe. Liderii Statului Islamic abia așteaptă ca limita răbdării europene să fie depășită și populaţia să înceapă să ceară acţiuni la sol în Siria, pentru că în felul acesta acţiunile lor ar căpăta brusc un plus de legitimitate. De aceea este important ca, în ciuda tulburătoarei traume care s-a abătut asupra europenilor, aceștia să își păstreze totuși cumpătul și să nu lase ca 8 nebuni să provoace un război.

Posibil ca acest copil francez să fi descoperit înaintea multora faptul că soluţia nu este războiul, ci solidaritatea împotriva lui.

https://www.youtube.com/watch?v=jb_5QlLQQH8

Foto: Raresgud | Dreamstime.com

DISTRIBUIE: