„Istoria se face sub ochii noștri și se desface apoi, în mod comprehensiv, în lumina retrospectivă a zilei de mâine”, scrie Cristian Măgură în prima ediţie a revistei Semnele timpului din anul 2016. Şi are mare dreptate. Ca redactori, treaba noastră este să facem zilnic revista presei, să cernem evenimentele care au cel mai mare potenţial să schimbe într-un fel sau altul lumea în care trăim, să le analizăm și să le spunem cititorilor ce ar trebui să știe despre subiect, iar anul acesta a fost extrem de bogat în evenimente „demne” de știri.

Desigur, fiecare an este unic. Nici 2013 nu a fost ca 2012, nici 2014, ca 2013 și nici 2015, ca 2014. Cu toate acestea, anumiţi ani se pot lega între ei, formând o anumită „perioadă”, care gravitează în jurul unei caracteristici. Toţi anii enumeraţi pot fi consideraţi „ani de criză”, însă, dintre toţi, 2015 iese în evidenţă și promite să rămână în memorie. Ca autori de analize, la sfârșit de an 2015 ne-am trezit marcaţi de ceea ce s-a derulat în lume și, intrând în 2016, am simţit că vom scrie în continuare sub umbra anului care a trecut. Din aceste motive, la început de an 2016 revista Semnele timpului debutează cu o ediţie aparte, în care sunt prezentate cifrele care au schimbat lumea în care trăim zi de zi și retrospectiva celor mai importante evenimente religioase. Dar, mai mult, este o ediţie în care autorii mărturisesc care au fost evenimentele sau domeniile care i-au marcat cel mai puternic în 2015, ce au înţeles și poate chiar cum li se pare că va arăta viitorul apropiat, în lumina anului care tocmai s-a încheiat.

Remarca lui Cristian Măgură deschide un discurs despre ingeniozitatea procesului de formare a opiniei publice și despre modul în care un singur om poate ajunge să fie o reflectare sau poate chiar o extensie în realitatea fizică a năzuinţelor unei mase de oameni. Editorialul lui Cristian Măgură este despre nimeni altul decât papa Francisc, un om „simplu”, care a moștenit o biserică ineficientă, roasă de corupţie și de scandaluri și din care a făcut, în timp record, un succes mediatic. Dar cui îi aparţine de fapt acest succes, care pare sincer și natural? Îi aparţine papei Francisc sau lui Jorge Mario Bergoglio? Şi care e, mai exact, diferenţa dintre ei? Vaticanul este conștient că „o masă de credincioși care depășește populaţia Chinei, divizată cultural și teologic, supusă mai degrabă influenţei media decât învăţăturilor din mesa catolică, va fi reantrenată numai prin puterea simbolică a personajului exemplar”. Avem un nou chip al papalităţii, care ar putea schimba lumea pe nesimţite, în moduri extrem de subtile, și poate este momentul să studiem mai bine mecanismele care stau în spatele unui zâmbet cald.

Alina Kartman observă că anul 2015 a început și s-a sfârșit cu câte un atentat: în ianuarie, cel de la Charlie Hebdo; în noiembrie, cel de la teatrul Bataclan, iar „între cele două, un abis de frică a propagat ecouri conspiraţioniste pe care sper să nu le luăm cu noi în 2016”, adaugă ea. De la utilizatorul Facebook care a distribuit imagini de la proteste islamiste petrecute cu ani în urmă, prezentându-le drept pozele momentului din tabere de refugiaţi, până la fostul președinte român care cerea într-un interviu ca „musulmanii să rămână la ei acasă“, am asistat neputincioși la o psihoză colectivă manifestată deplorabil și detestabil. Tragedia de la clubul Colectiv a fost și ea înconjurată de scenarii mistice și aberante care au împânzit spaţiul online, dar care au fost infim mai puţine și „mai inocente” decât cele care au apărut în urma atentatelor de la Paris. „Dacă, anesteziaţi de idei conspiraţioniste, credem că rezolvăm problema presând politicienii într-o direcţie simplistă … ne înșelăm amarnic… Va trebui să gândești mai departe.”

David Trim aprofundează problema terorismului, anul 2015 fiind, din perspectiva lui, „anul în care Statul Islamic a început să transforme în realitate cele mai cumplite temeri şi să contureze politica internaţională”. În 2015, gruparea teroristă a ajuns de la simplă organizaţie cunoscută doar de o mână de experţi în politica Orientului Mijlociu și în terorism jihadist la un fenomen media. Mai mult decât atât, SI nu este doar o mișcare teroristă, ci este un stat escroc, care are armată, care a declarat război, care dispune de un aparat de exercitare a puterii: guvern local, servicii sociale, putere poliţienească, care impune taxe și desfășoară operaţiuni comerciale (vinde petrol). În 2015, SI nu doar că a dovedit abilitatea de a duce un război convenţional în Irak și în Siria, ci a lovit cetăţeni ai marilor puteri mondiale chiar la ei acasă. SI vrea să vadă „la sol bocanci“ americani, europeni și rusești, pentru că izbucnirea unui război, cu implicare mondială, în zona centrală vitală a Orientului Mijlociu va genera o luptă apocaliptică prezisă în Coran. Ce vor face politicienii occidentali, care încă nici nu s-au hotărât cum să numească gruparea teroristă?

Atentatul de la Paris ne-a marcat, fără nicio urmă de îndoială, dar mare parte din impact se datorează lumii tehnologizate în care trăim astăzi. „Toate evenimentele se petrec în faţa ochilor noștri, pe ecranul telefonului sau al calculatorului. Simţim, trăim, judecăm alături de ceilalţi cu care suntem conectaţi virtual”, scrie Irina Ursu. Prin urmare, și părerile exprimate online sunt, de cele mai multe ori, emoţionale și impulsive, iar autenticitatea exprimată online vine aproape întotdeauna cu o surată dintr-o realitate distorsionată. Dar numai una dintre ele reușește să ajungă la suprafaţă, ca nucleu pentru discuţii și dezbateri. În România a ieșit la suprafaţă o imagine distorsionată despre refugiaţi. Facebookul sau Twitterul folosesc informaţia ca monedă de schimb și, fie că ne place, fie că nu, ambele canale cresc și se dezvoltă odată cu societatea în care trăim. De aceea este important, mai ales când este vorba de subiecte fierbinţi cum a fost criza refugiaţilor sau atentatele teroriste, să fim atenţi ce comunicatori alegem să credem și punctul cui de vedere alegem să îl împărtășim. „Lupta este împotriva terorismului, nu a oamenilor”, scrie Irina Ursu.

Corina Matei dezvoltă și mai profund subiectul terorismului și al migraţiei musulmane în Europa, punând de data aceasta accentul pe schimbarea de atitudine și de comportament în direcţia respingerii acestora și a închiderii Europei, în secolul globalizării, al toleranţei și al cooperării. Suntem exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să fim, iar criza refugiaţilor a scos asta la lumina zilei. Respectarea drepturilor omului și compasiunea, chiar și la cele mai deschise societăţi din Europa (Germania, Austria), se destramă ca o maramă în faţa unui număr copleșitor de imigranţi. Ipoteza politologului american Samuel Huntington, care vede pericolul destabilizării mondiale prin confruntarea civilizaţiilor modelate de religii diferite, pare să se împlinească sub ochii noștri. Manifestarea negativă a maselor transformă lumea în ceva ce am mai văzut – partide naţionaliste, xenofobe preiau puterea. „Statele-naţiuni își văd ameninţată securitatea și identitatea și reacţionează. Sunt temătoare, neliniștite, nu mai au pace. Pasul următor pierderii păcii la nivelul psihologic al maselor poate fi pierderea păcii ca situaţie socială”, conchide Corina Matei.

Începând cu anul 2015, a devenit evident că globalizarea înţeleasă ca universalizare a democraţiei liberale este pusă sub semnul întrebării de trei procese, precipitate și decantate de criza refugiaţilor: ascensiunea naţionalismului în detrimentul universalismului; ascensiunea capitalismului non-liberal în detrimentul celui liberal; ascensiunea tehnocraţiei în detrimentul democraţiei, conchide și Dumitru Borţun. Din perspectiva sa, anul 2015 ne-a lăsat cu: forţe politice antieuropene, radicale, limitarea pieţei libere, limitarea democraţiei, stagnare economică, șomaj, sărăcie și mari inegalităţi sociale, teamă iraţională și demagogie. Ca o consecinţă a escaladării „terorismului internaţional“, Occidentul este pe cale să limiteze democraţia de dragul securităţii. „După anul 2015 trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva această revenire la barbarie este o tendinţă ireversibilă a istoriei umane”, îşi încheie editorialul Dumitru Borţun.

Mai multă libertate sau mai multă securitate? Pot ele coexista? Ce preţ există pentru fiecare? Acestea sunt întrebările pe care le analizează Beatrice Lăpădat. În 2015, oameni din multe colţuri ale lumii au transmis semnale clare că vor o schimbare nu atât ca strategie antiausteritate, cât ca o reafirmare a nevoii de speranţă și de solidaritate reînnoită. Cazul Greciei a demonstrat în 2015 că demnitatea unei naţiuni și cultivarea unui discurs plin de forţă și de solidaritate sunt mai importante decât niște măsuri economice stabile, dar care ignoră alte necesităţi ale oamenilor. Din păcate, nevoia oamenilor de a le fi restaurată speranţa a însemnat, în cele mai multe cazuri, predarea puterii în mâinile naţionaliștilor. Există însă o soluţie mai bună decât atât. Canada, cunoscută pentru stabilitate și liniște, pentru neutralitate și echilibru, a fost prinsă în 2015 în dilema schimbare riscantă vs garanţia securităţii, iar un nou premier, despre care acum câţiva ani se spunea că nu are nicio șansă, a fost ales. Justin Trudeau a clădit pe tot parcursul campaniei o perspectivă care elimină frica de diferenţă și de schimbare. Cu un program axat pe protecţia mediului, pe reconfigurarea relaţiilor cu comunitatea indigenă a Canadei, pe protecţia și egalitatea minorităţilor etnice, religioase sau sexuale, pe taxarea bogaţilor și întărirea clasei de mijloc, pe solidarizarea cu refugiaţii sirieni, Trudeau a avut puterea de a-i mobiliza și inspira pe toţi să contribuie activ, indiferent de rasă, de vârstă și de statut social, la îmbunătăţirea standardului material și spiritual al Canadei. Apariţia unui asemenea personaj într-o ţară oricum prosperă nu este un miracol, ci mai degrabă produsul unei societăţi în care simţul critic și atenţia faţă de prestaţia politicienilor sunt valori fundamentale, crede autoarea. Dacă el va reuși, meritul va fi al unei naţiuni întregi, iar acesta este lucrul la care trebuie să aspirăm.

O mare responsabilitate pentru complexele feluri în care lumea s-a schimbat în 2015 stă pe umerii unui singur om (ales democratic), Vladimir Putin, descris de Norel Iacob ca „cel mai periculos om al planetei în 2015”. Între liderii politici ai secolului XXI, Putin face notă discordantă, părând că „trăiește pe altă planetă” și generând frustrări în partenerii de discuţii, cu care nu mai poate ajunge la niciun punct comun. Situaţia este atât de rea, încât partenerii politici ai lui Putin au și încetat să mai încerce să îl înţeleagă, însă este posibil ca tocmai pentru că nu au încercat să facă asta niciodată cu adevărat s-a ajuns la situaţia de faţă. Putin nu este însă de neînţeles. „Politica sa externă arată că mintea lui Putin este frământată de două mari subiecte. În primul rând, este vorba de neîncrederea în Occident și, în al doilea rând, de obsesia pentru nedreptăţile care i s-au făcut Rusiei și, implicit, lui însuși”, scrie Norel Iacob. Putin nu este un alt Hitler, ci este în primul rând un apărător al intereselor ţării sale. „Unii consideră că putinismul ar fi evoluat la fel, cu sau fără expansiunea NATO. Adevărul e că nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă Occidentul s-ar fi străduit mai serios să integreze Rusia, în loc să încerce s-o convertească la modul de gândire occidental.” Problema este că Rusia este Putin, iar liderii occidentali trebuie să înţeleagă că relaţiile diplomatice cu Rusia sunt dependente în mod absolut de abilităţile lor de a crea conexiuni cu Putin, ceea ce înseamnă că răul cel mai mic presupune o adaptare la personalitatea dezagreabilă a lui Putin.

Anul 2015 a demonstrat că există, totuși, un domeniu în care neîncrederea ar fi bine-venită, și acela este domeniul financiar. Milioane de oameni din întreaga lume au avut încredere în Volkswagen. La fel, milioane de ţărani, studenţi, pensionari sau simpli muncitori chinezi au avut încredere că guvernul nu le-ar da voie să intre pe pieţele bursiere dacă acest lucru nu ar fi sigur și fără riscuri. Asta până când au pierdut totul. Și Grecia a avut încredere în Uniunea Europeană. Realitatea anului 2015 a arătat însă că, atunci când vine vorba de economie, lucrurile s-ar putea să fie chiar mai grave decât în politică, și mai ascunse, voit sau nu. Autorităţile afișează o atitudine nepermis de relaxată, poate și pentru a nu crea panică, scrie Andreea Irimia. Însă „dovezile încetinirii globale sunt peste tot“, iar autorităţile nu au instrumentele prin care să răspundă la problemele care vor decurge de aici, au avertizat specialiștii. Certitudinile sunt ultimul lucru pe care domeniul economic poate să îl ofere, dar ne punem încrederea în vocile optimiste din domeniu pentru că nu am învăţat sau nu vrem să facem altfel. Nevoia noastră de control nu se întâlnește cu realitatea, de aceea, în 2016, trebuie să învăţăm să gândim altfel, conchide Andreea Irimia.

Este același îndemn pe care îl oferă și Eliza Berzescu. Trebuie să regândim paradigma capitalistă, trebuie să punem raţiune în consumerism, trebuie să ne tragem singuri la răspundere pentru ceea ce merge rău în viaţa nostră și să facem ceea ce trebuie pentru a face bine. Anul 2015 a fost, pe lângă un an al schimbărilor politice, un an al acceptării responsabilităţii pentru ceva ce înseamnă moarte pentru toţi: distrugerea planetei. Criza refugiaţilor nu a fost strict politică, ci a conţinut și fenomene meteo din ce în ce mai extreme și mai răspândite. Creșterea temperaturii medii globale este o catastrofă globală în lanţ. Cifrele expuse în ediţia din ianuarie a acestei reviste relevă un peisaj mai mult decât catastrofic. Iar toate acestea, din dorinţa de a acumula lucruri și din nevoia de a hrăni pasiuni. De ce nu ne schimbăm? Pentru că așteptăm să se schimbe mai întâi sistemul și să vină președintele ţării să ne facă ordine în modul cum mâncăm și curăţenie în faţa blocului. De ce nu suntem capabili să ne sacrificăm niște dorinţe bazate pe impulsuri iraţionale, în favoarea generaţiilor viitoare? Pentru că suntem fiinţe aberante, iar istoria și bunul-simţ ne spun că nu avem leac pentru aberaţiile de care suntem capabili. Discuţia despre responsabilitatea morală pe care o avem faţă de planetă, faţă de săracii care suferă cel mai mult în urma dezintegrării ei sau faţă de propriii copii este de mult apusă. Dacă suntem capabili doar de egoism, atunci să încercăm măcar să trăim azi ca și cum am vrea să trăim și mâine, conchide Eliza Berzescu.

O rază de speranţă o oferă Robert Ancuceanu, care a rămas mișcat de faptul că, în 2015, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost câștigat de „outsideri”, William C. Campbell, Satoshi Ōmura şi Youyou Tu. William C. Campbell este primul irlandez care primește vreodată premiul în domeniul medical, după cum doamna Youyou Tu este primul cercetător din China care se bucură de această recunoaștere. Cât despre Japonia, este doar pentru a treia oară când, prin Satoshi Ōmura, accede la Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. Mai mult decât atât, Youyou Tu este o bătrânică de 85 de ani care nu are niciun doctorat, nu este membră a vreunei academii de știinţe din cele existente în China (și, cu atât mai puţin, din lume), nu a publicat în reviste prestigioase, nu a obţinut niciodată un premiu important în China, deci, după criteriile scientometrice aplicate uzual în societatea occidentală contemporană, nu avea nicio șansă la recunoaștere. Premiile sunt surprinzătoare în sine, fiind vorba de două descoperiri care nu se adresează în primul rând lumii occidentale, nu se adresează nici măcar omenirii în general, ci se adresează în principal populaţiilor marginale, sărace, ale „lumii a treia“. Robert Ancuceanu a citit în subsidiar un mesaj pozitiv pentru viitor: „Omenirea este gata să se regăsească: negri, albi sau galbeni, bogaţi sau săraci, oamenii sunt o singură familie, cele care ne unesc fiind mai multe decât cele care ne despart.”

„Sunt ani din care nu ne amintim nimic și sunt ani imposibil de uitat. Pentru noi, românii, anul 2015 se apropie de cea de-a doua categorie. Je suis Charlie și Pray for Paris vor rămâne cu noi o bună bucată de vreme, alături de imaginea solidarităţii care s-a născut peste tot în lume. Dar Colectiv este cuvântul pe care îl vom ţine minte mereu. Din pricina nu doar a victimelor și a tragediei, ci și a frumuseţii de caracter a eroilor pe care i-am descoperit acolo. Omul are resurse nebănuite de bunătate. Am plecat din 2015 triști, dar mai sensibili și, paradoxal, încurajaţi. În faţa celor mai mari tragedii, am redescoperit empatia. Și, dacă ar fi să aleg o singură amintire, cu aceasta aleg să intru în 2016”, scrie redactorul-șef, Norel Iacob. Aceasta este amintirea pe care redacţia ST alege să o pună înaintea altora mai amare și mai fără sens și este amintirea cu care ne încurajăm și cititorii, să o poarte mai departe în timp.