Gluma făcea referire la dispariţia în luna martie a avionului Boeing 777, zborul MH 370, care aparţinea tot Companiei Malaysia Airlines și trebuia să rămână atât, o glumă inofensivă. A devenit însă ultimele cuvinte pe care le-a spus acest tânăr, după ce avionul s-a prăbușit deasupra Ucrainei, în ceea ce se crede a fi un atac al separatiștilor ucraineni.

Că avioanele de pasageri se pot prăbuși nu este nicio noutate. Ajungem la veșnica dilemă: „Să iau avionul când riscul de a muri este de 1 la 10 milioane sau să merg cu mașina când riscul de a muri este de 1 la 5.000.” Statisticile arată că este mai probabil să mori pe drumul spre aeroport decât în timpul zborului. Cu toate astea, după un accident precum cel din luna martie, oricine s-ar gândi de două ori înainte să mai zboare cu Malaysia Airlines.

Pe de o parte, te gândești că poate nu ar trebui să zbori cu o companie responsabilă pentru moartea a 239 de persoane, dar, pe de altă parte, te gândești şi care ar fi șansele să se întâmple de două ori la aceeași companie. Probabil zero. Poate, din acest punct de vedere, cursa MH30 era cel mai sigur pariu.

Această falsă siguranţă pe care ne-o dorim și pe care credem că ne-o putem asigura, ori prin niște calcule simple, ori prin ignorarea completă a ideii că s-ar putea întâmpla ceva rău, afectează felul în care ne ducem viaţa de zi cu zi, deciziile pe care le luăm, comportamentul faţă de cei din jur, ce spunem și, mai important, ce alegem să nu spunem.

După tragedia din 11 septembrie 2001 am citit o lectură scurtă, simplă, dar impresionantă, cu care am empatizat din start. Jessica Jungton era în clasa a IV-a, la ora de franceză, când profesoara le-a explicat că două avioane s-au prăbușit în Turnurile Gemene din New York.

„Nu te teme, Jessica. S-a întâmplat departe. Noi suntem în siguranţă aici”, i-a spus doamna Cino, citind frică și panică pe faţa ei.

„Nu… nu e asta. Tata a plecat cu avionul în dimineaţa asta.”

„Sunt sigură că e bine. Unde se ducea?”

„La New York.”

„Asta s-a întâmplat chiar de dimineaţă. Tatăl tău la ce ora a plecat?”

„La 7:00.”

Profesoara nu a răspuns câteva secunde.

„Nu-ţi face griji, Jessica. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, directorul ar fi venit să ne spună. Încearcă să nu te gândești la asta.”

După câteva minute s-a auzit o bătaie în ușă și toată lumea a îngheţat. S-a așternut liniștea și profesoara nu îndrăznea să deschidă ușa. Poate din cauză că niciodată nu aveau musafiri în timpul orelor sau poate că spera să fie o greșeală. Dar ușa s-a deschis și a intrat directorul.

Fără să spună nimic, și-a îndreptat pașii către ultimele bănci, unde stătea Jessica. Se uita drept la ea, dar ea se uita în faţă, la tablă. Tatăl ei călătorea des cu avionul din cauza serviciului. Jessica ura treaba asta, așa că dimineaţă, când a intra la ea în cameră să-și ia adio, l-a ignorat. Era furioasă și nu a spus nimic. Acum, nu se gândea decât că nu i-a spus nici măcar adio.

„Jessica, mama ta a sunat. Tatăl tău e bine.”

Ca fiică a unui pilot ce este des plecat de acasă, îmi este familiar (poate prea familiar) sentimentul de relaxare pe care Jessica l-a simţit când a știut că tatăl ei este bine, și pe care și eu îl simt când îmi mai trec pe la urechi detaliile unui zbor dificil. Sunt frânturi de conversaţii pe care un părinte grijuliu le discută cu partenerul de viaţă (și doar atunci când este prea împovărat) și nu le spune unui copil speriat.

Din postura de a ști ce presupune această meserie, mă simt prinsă între ciocan și nicovală. Sunt mereu conștientă de scenariile în care lucrurile ar putea sfârși prost, dar trebuie să îmi și arăt încrederea pe care o am într-o persoană, despre care știu că este un profesionist. Dacă l-aș suna pe tata să-i spun adio de fiecare dată când pleacă în cursă, ar spune cu siguranţă că petrec prea mult timp cu pisica mea. Și până la urmă, ce aș putea eu să-i spun unui erou? Ai grijă cum conduci? Rămân cu vina cuvintelor nerostite și cu credinţa că nu va trebui să le rostesc niciodată.

Însă această vină este una generalizată, pe care o simţim cu toţii în vieţile noastre, faţă de cei dragi ai noștri, indiferent că luăm zilnic avionul, metroul, bicicleta sau doar am trântit ușa în urma noastră și am trecut furtunos strada, fără să ne uităm în stânga și în dreapta. Luaţi-vă mereu adio!