Integrarea terorii – „Semnele timpului”, august 2016

31

Ediţia din această lună a revistei „Semnele timpului” stă sub semnul unor evenimente istorice unice, care vor modela lumea în care trăim pentru mult timp de acum încolo. „Evenimentele lunii iulie adâncesc prăpastiile sociale care au devenit o marcă a secolului a XXI-lea”, își începe editorialul redactorul-șef, Norel Iacob.

Astăzi suntem plini de resentimente, iar acestea provoacă în mulţi dintre noi un tip de radicalizare însoţită de violenţă, verbală sau fizică. Unii devin fanatici religioși, alţii, naţionaliști, teroriști sau xenofobi, în timp ce spectacolul politic devine unul al imposturii, cu Trump și Erdogan în primul rând, aduce aminte Norel Iacob. Ne bântuie în viaţa de zi cu zi sentimentul că „o majoritate, dacă nu toţi ceilalţi, au motive ascunse și devenim, treptat, incapabili să mai credem în onestitate”. La final, munca jurnalistului se transformă în una de recunoaștere cinică a spulberării mitului progresului, al curăţiei conducătorilor și al bunătăţii inerente fiinţei umane. Acest cinism este corect, „natura umană este total depravată şi aceasta este cea mai cinstită explicaţie a stării de fapt în care se află lumea”. Cu toate acestea, tot cinismul sugerează că lumea nu se poate schimba, descurajând astfel proactivitatea și omorând credinţa în existenţa unui sens. Pusă alături de cinismul cvasipermanent care blochează căutarea unor soluţii pe termen lung, perspectiva biblică își arată valoarea (și nu, „întoarcerea celuilalt obraz” nu înseamnă că nu trebuie luate măsuri imediate pentru apărarea dreptăţii şi pentru prevenirea unor atacuri viitoare). Astăzi, mai sunt puţini oameni care rezistă împotriva cinismului și care sunt capabili să schimbe lumea din jur prin faptul că „reuşesc să transmită speranţă, încredere şi oferă o mână celor care în străfundul inimii îşi doresc, de asemenea, schimbarea”. Credincioși sau nu, aceștia urmează exemplul biblic al lui Iisus, „ca unul care era mai conștient decât oricine de starea deplorabilă a lumii, nu a ezitat să afirme totuşi, în mai multe rânduri şi în diverse forme, că oamenii pot şi trebuie să creadă în şi să acţioneze pentru schimbare”.

Astăzi mai trăim și „în umbra marelui sinod panortodox”, după cum își intitulează Florin Matei articolul. Poate că printre celelalte evenimente l-aţi pierdut pe acesta care într-adevăr nu a avut o mare miză pentru credinciosul de rând, dar au fost așteptări mari la nivel ecleziastic. Provocările cu care se confruntă Biserica Ortodoxă de secol XXI sunt semnificative. „Laicizarea, impactul postmodernismului asupra mentalităţii credinciosului de rând, diminuarea importanţei relaţiilor maritale, noile direcţii de discuţie în cadrul mișcării ecumenice și apropierea de Biserica Romano-Catolică, fluctuaţiile de credibilitate și impact ale bisericii în cadrul societăţii, relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe, relaţiile cu celelalte religii” – Florin Matei enumeră doar câteva dintre provocările contemporane. Astfel, ferit de mulţimile agitate și de ochii lumii, s-a desfășurat primul sinod panortodox de la Marea Schismă încoace, cu rolul de a dezbate aceste subiecte. Totodată, în cadrul Bisericii Ortodoxe mizele nu sunt doar religioase, ci sunt și istorice și politice. Astfel că absenţa Bisericii Ortodoxe Ruse și a altor reprezentanţi importanţi a distrus ideea de unitate a ortodoxiei pe care acest Sinod trebuia să o transmită. Aflaţi ce a rămas în urma întâlnirii citind articolul lui Florin Matei.

Printre toţi oamenii pe care i-am pierdut luna trecută se numără și Eliezer Wiesel, unul dintre cei mai cunoscuţi supravieţuitori de la Auschwitz și laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1986. Atunci, comitetul norvegian l-a numit „un mesager pentru lume”, iar Weisel nu s-a dezis de această misiune, amintirile lui, cuprinse în volume apreciate la scară internaţională, fiind considerate fundamentale pentru ceea ce știm astăzi despre Holocaust. Wiesel s-a născut și a crescut în Sighetu Marmaţiei, unde a auzit mărturii ale celor scăpaţi din ghearele morţii și pe care nu i-a crezut nici el, nici alţii. Însă la doar 15 ani avea să trăiască pe propria piele toate ororile de care nu-și imaginase că ar fi capabilă lumea lui. Iar când s-a întors, a descoperit o lume politicoasă, însă indiferentă la experienţa lui, așa cum fusese și el odată. Convins de scriitorul François Mauriac să își valorifice istoria personală într-un mesaj împotriva violenţei, Wiesel a acceptat să își scrie memoriile, dar a constatat că, „în ciuda recenziilor copleșitor de favorabile, cartea s-a vândut prost. Subiectul era considerat morbid și nu interesa pe nimeni.” În timp, lucrurile s-au schimbat, iar Wiesel a devenit o emblemă a luptei contra violenţei de orice fel, asumându-și sarcina de a împiedica uitarea să permită repetarea istoriei. „La 2 iulie 2016, Wiesel s-a stins din viaţă, lăsând omenirii apelul de a nu fi indiferentă la suferinţa niciunui om, oricât de insignifiant ar putea părea el”, scrie Alina Kartman.

Alte zeci de persoane și-au pierdut viaţa într-un atac terorist incredibil de macabru la Nisa, în noaptea de 14 iulie, de Ziua Naţională a Franţei. „Senzaţiile pe care le-a creat această tragedie au fost, pe rând, de consternare, apoi de teroare, de compasiune pentru victime și familiile lor, de revoltă faţă de autorităţi și mai ales faţă de șeful guvernului, de solidarizare civică și… de neputinţă și nesiguranţă faţă de viitor – o transformare pe care o consideră ireversibilă,” scrie Corina Matei. Este integrarea imigranţilor în ţările europene același lucru cu integrarea terorii? Aceasta este o întrebare care se pune din ce în ce mai des în spaţiul public, dar și privat și la care oferă răspuns autoarea acestui articol. „După definiţia de dicţionar, integrarea presupune includerea unor elemente diferite într-un tot unitar, funcţional. Or, acum se cade să ne întrebăm dacă ea este posibilă cu adevărat sau este mai probabilă enclavizarea europeană a unor populaţii musulmane tot mai numeroase, cu potenţialul lor de radicalizare politică și sub imperiul unei rate a natalităţii care le va aduce, după unele previziuni, la procentul de 10% din populaţia Europei, în 2050”, consideră Corina Matei.

iuliec

Un alt eveniment care promite să remodeleze lumea în care trăim este ieșirea categorică a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Într-un articol care se îndepărtează din start de genul articolelor care pretind să ofere singura și cea mai bună analiză pe subiect, Eliza Vlădescu vorbește despre posibilele noi scenarii avansate de lideri ai Uniunii și despre potenţialul lor de îndeplinire. Acum, că Marea Britanie pleacă din UE, ce urmează? Există documente oficiale care sugerează că liderii actuali, Angela Merkel și Francois Hollande, vor împinge butonul de repede înainte către transformarea Uniunii într-un suprastat european. Da, asta presupune îndeplinirea celor mai urâte coșmaruri ale iubitorilor de conspiraţii: predarea suveranităţii, un singur guvern european, o singură armată europeană, o singură strategie pentru gestionarea imigranţilor, remodelarea legilor fiscale, juridice, penale etc. Fără Marea Britanie, acest deziderat are cele mai mari șanse pe care le-a avut vreodată de a deveni realitate. Dar este asta destul? „Înainte de a ne face bagajele şi a fugi departe de braţele întinse ale unui guvern european, am face bine să ne uităm puţin la istoria acestei Uniuni”, scrie Eliza Vlădescu. Europa nu mai este singură pe lume, iar visele ei nu îi mai aparţin. Lumea trăiește în cap cu un mit, cu mitul predestinării Uniunii Europene, dar UE nu a fost predestinată, ci a fost făcută să răspundă nevoilor economice și politice ale momentului. La fel se va întâmpla cu dezvoltarea ei.

Șirul de analize ale evenimentelor majore de luna trecută se termină că un articol de psihologie, care vorbește despre inteligenţa emoţională dintr-o perspectivă biblică. „Cei care vor atinge, în cele din urmă, succesul nu doar că le vor spune altora adevărul, dar și-l vor spune lor înșiși”, scrie Neil Nedley. Studiile arată că inteligenţa emoţională (EQ) nu are legătură doar cu procesul de luare a deciziilor, ci ne ajută să gândim mai clar și să comunicăm mai eficient și contribuie la prevenirea sau tratarea depresiei, a fobiilor, a tulburării obsesiv-compulsive, a tulburării de stres posttraumatic, a anorexiei, bulimiei şi a dependenţelor, cum ar fi alcoolismul. Iar cel mai important factor pentru inteligenţa emoţională este ceea ce credem, din moment ce sentimentele noastre se conturează în mare parte pe baza convingerilor personale – modul în care evaluăm evenimente, perspectiva pe care o avem asupra problemelor, dezbaterile noastre interioare. Nu ceea ce suntem capabili să ne imaginăm ne va ajuta într-o situaţie dificilă, ci ceea ce deja credem , convingerile pe care le avem și care trec de circumstanţele imediate în care ne aflăm. Și atunci, cum poate fi dobândită sau dezvoltată această inteligenţă emoţională? Citiţi articolul și veţi afla!

Și dacă nu am nevoie de Dumnezeu? Câţi oameni nu s-au întrebat, și nu se întreabă în prezent, asta? Ideea că nu avem nevoie de Dumnezeu este la fel de veche ca ideea existenţei unui Dumnezeu, dar în ultimele secole a devenit și o emblemă a progresului, a maturităţii și a superiorităţii. Sunt persoane care privesc astăzi creștinii la fel cum îi privesc pe cei care spun că Pământul este plat. Credinţa în Dumnezeu este pentru copiii cărora le este frică de întunerec, susţine Dawkins, de exemplu. Astăzi, ne-am depășit condiţia care explica nevoia de Dumnezeu, astăzi nu mai avem nevoie de credinţă pentru a înţelege universul și lumea în care trăim. Lucrurile stau puţin altfel, explică pastorul Nicu Butoi. Omul poate spune: „Nu am nevoie de ceva“, pentru că obiectele există ca să servească scopurilor pentru care le folosim. În schimb, existenţa lui Dumnezeu nu este justificată de nevoia vreunuia dintre noi de El. Dumnezeu există și prin acest fapt, „independent de nevoile autopercepute, omul este pus să aleagă cum se va raporta la Dumnezeu”. Când un om spune că nu are nevoie de Dumnezeu se neagă pe sine, ca un copil care i-ar spune mamei sau tatălui: „Nu am nevoie de tine.” Dincolo de o perspectivă funcţională şi simplistă, existenţa oricărui individ este derivată din existenţa părinţilor lui. Ideea de Dumnezeu este legată fundamental de ideea de creaţie, de existenţă. Cum omul nu poate fi creaţia lui însuşi, el este şi va rămâne, în mod esenţial, un rezultat, şi nu o cauză. Nu putem să nu avem de Dumnezeu, când „Dumnezeu este Cineva prin care existăm”.

„Andrew McChesney știa ce vrea – să devină un jurnalist renumit. A crezut că Moscova este un loc bun să înveţe meserie și să se afirme, ceea ce a și reușit. Dar anii petrecuţi în Rusia i-au marcat viaţa într-un mod mult mai profund – acolo L-a descoperit pe Dumnezeu și a găsit un alt sens al vieţii.” Dacă vă face plăcere să citiţi Adventist Review, atunci probabil că aţi citit și articolele scrise de Andrew McChesney. Iar dacă aţi avut vreodată curiozitatea să știţi mai multe despre omul care se află în spatele articolelor, acum aveţi ocazia perfectă să aflaţi asta, căci Andrew a stat de vorbă despre viaţa, cariera și drumul său religios cu Adrian Bocăneanu. Articolul este, de asemenea, un exemplu binevenit despre ce s-a întâmplat în viaţa unei persoane care era convinsă că nu are nevoie de Dumnezeu.

Oricât de mult ne-am ascunde, sunt zile care ne surprind cu sentimentul copleșitor că viaţa noastră, deși frumoasă și de invidiat, duce lipsă de ceva esenţial. În loc să alunge acest sentiment, așa cum facem majoritatea dintre noi, Samuel Bistrian a renunţat la serviciul lui foarte bine plătit și a adus la viaţă o idee care i-a produs mai multă satisfacţie decât și-ar fi putut imagina. Andreea Irimia scrie povestea acestui român ale cărui cizme de cauciuc sunt purtate de zeci de mii de copii săraci din toată lumea. Călduroase și rezistente, acestea sunt o adevărată comoară pentru toţi acei copii din localităţile rurale unde noroiul și frigul trec dincolo de încălţămintea ieftină pe care părinţii pot să le-o ofere. Samuel s-a născut în Benești, într-o familie cu 12 copii și în condiţii foarte similare cu cele în care trăiesc majoritatea copiilor săraci din România de astăzi. Ziua în care el însuși a primit prima pereche de cizme de cauciuc a fost memorabilă. La 25 de ani însă era un om care trăia visul american, chiar în America – se căsătorise, tocmai își cumpărase o casă și avea un loc de muncă de invidiat: era managerul magazinului de blănuri al brandului exclusivist Neiman Marcus. Însă un gol în suflet l-a făcut să își reevalueze complet viaţa. În final, s-a născut firma Roma Boots. După eforturi susţinute, în anul 2010 primele 5.000 de cizme au ajuns în România, în judeţul Călărași. Încântarea copiilor și bucuria cu care au fost primite cele 5.000 de perechi de cizme i-au dat curajul de a merge mai departe. În final, s-a dovedit că acesta a fost doar începutul.