Dimineţile sunt în mod special odioase. Excepţional de reci sau anormal de calde, te învăluie în lumina enervantă a lucrurilor pe care le ai de făcut și a locurilor unde trebuie să ajungi. Ce se întâmplă dimineaţa se observă clar și rămâne cu tine toată ziua. De aceea, să încerci să te deplasezi cu transportul în comun dimineaţa este cea mai sigură cale să îţi strici toată ziua. Cine crede că este mai rău cu mașina e clar că nu a mai umblat de mult timp cu metroul în intervalul orar 8-9, în special în direcţia Piaţa Unirii-Piaţa Romană. Este, garantat, cea mai scurtă cale de a te decide dacă mai vrei sau nu să trăiești în România.

Azi dimineaţă, la ora 8:40, peronul de la Unirii spre Romană era plin. Nu a fost loc să urc nici măcar în al treilea metrou care a venit, și stăteam destul de în faţă. Sunt convinsă că nici în cele mai frumoase vise, în care ar fi venit cinci metrouri deodată, nu am fi încăput toţi câţi eram strânși pe peron. Prin urmare, pentru cei care ies din metrou se creează un culoar cât de mic posibil, ca în timp ce un om dă din coate să iasă, alţi patru să poată intra pe lângă el. Logic! Într-un asemenea schimb, cine rămâne ultimul să iasă va avea o reală problemă, de a lupta contra valului de zombi care consideră că pentru ei este mai urgent să ajungă la serviciu decât este pentru alţii să ajungă… tot la serviciu.

Astăzi, ghinionul a picat pe o tânără care nu era pregătită pentru lupta de supravieţuire din metroul bucureștean. Ca primă reacţie, fata s-o fi gândit că, dacă demască verbal nebunia care se petrece la schimbul de pasageri, oamenii, cu aceleași obiective ca și ea, raţionali ca și ea, o să realizeze postura în care se află și o să îi facă loc. „Se poate să ies și eu, vă rog?” a spus, deci, puţin indignată că a trebuit să se exprime și oamenii nu au priceput din prima să se dea la o parte, așa cum e civilizat. A părut că pentru o milisecundă lumea a încremenit și în a doua milisecundă judecata era gata: puhoi înainte, că se închid ușile. În timp ce lumea părea să o înghită din toate direcţiile, fata a mai spus: „Vă rog, sunt operată” și și-a acoperit faţa. Plângea și dădea din cap. Am pus mâna pe ea și mi s-a părut că tremură. Era cu adevărat speriată. Dar nu părea speriată că a păţit ceva, ci era speriată de ce se întâmplase. Era singură, iar singură fiind, într-un moment de risc minim, până la urmă, ea a apelat la străinii de lângă ea cu cea mai simplă, banală și de bun-simţ rugăminte, iar umanitatea nu și-a arătat faţa niciunde. Era cu adevărat de necrezut.

O iau pe jos și ajung aproape de Intercontinental. Lângă mine mergea un bărbat tânăr, nu foarte bine îmbrăcat, cu căștile în urechi. De niciunde s-a aciuat de el un șmecheraș care a început să îi cânte manele la ureche. Bărbatul nu a schiţat absolut niciun gest. Au mers așa de la ieșirea din metrou la Universitate până la primul semafor, în faţă la Intercontinental. Prima dată am crezut că vrea să îi dea un pliant sau să îi ceară bani. Dar nu voia absolut nimic, decât să fie un factor enervant în viaţa altcuiva. Asta însemna pentru el distracţie. Când ajung în Romană, nu am loc să trec de tarabele care vând aceleași trei mărţișoare care apar în fiecare an de la inventarea Mărţișorului și până astăzi. Și pentru că sunt doar trei, normal că trebuie să umbli pe la toate tarabele ca să vezi cine îl dă mai ieftin. Poate salvezi un leu la câteva mărţișoare, cu care te duci să îţi iei un covrig de la Luca și te baţi singur pe umăr că ai făcut o afacere. În timpul ăsta, pe la toate colţurile stau bătrâni care cerșesc. Când am ajuns în sfârșit la destinaţie, aproape de Foișorul de Foc, cu 25 de minute întârziere, aveam impresia că trecusem prin zona crepusculară a sufletului uman și ajunsesem într-un univers paralel.

Deci, mai vreau să trăiesc în România? La destinaţie am participat la un seminar despre etică (culmea ironiei) și, deși discuţia a avut în vedere breasla jurnalismului, principiile etice propuse sunt de uz general. Dacă fiecare dintre noi am avea grijă de aspectul etic al meseriei noastre și am avea curajul să îl respectăm, oricât de incomod și bizar poate părea pentru cei care nu au obiceiul ăsta și care poate chiar s-ar arăta deranjaţi, cu adevărat lumea ar fi mai bună – vizibil (în gunoaiele aruncate la coș), palpabil (în materialele din care sunt făcute hainele cu care ne îmbrăcăm), pe măsurate (în minutele pe care le petrecem la metrou). Ce să mai spun dacă am pune etica în centrul vieţii noastre, nu doar al meseriei noastre? Să îndrăznesc să propun asemenea utopii? Să îndrăznesc să îmi închipui cum ar arăta? Îndrăznesc, pentru că am rămas cu amintirea fetei de la metrou, pentru că am pus mâna pe ea și am simţit-o cât era de speriată. Se poate mai rău? Normal, nici nu vreau să mă gândesc cum e în India. Se poate mai bine? Normal, hai să ne gândim doar la Hamburg. Și atunci, de ce nu și în România? „Animale!” Asta a spus cineva care a văzut episodul de la metrou. Și avea dreptate. Nimic, în acel moment, nu ne-a deosebit de o cireadă de bizoni. Fără etică, pot să mă mut în Germania, dar voi fi un bizon bavarez. Etica este universală, este aceeași în Germania, în India și în România, nu are grade de comparaţie și se aplică la fel (cel puţin, în teorie). Și atunci, de ce să fiu un bizon bavarez și să nu fiu un român demn?

DISTRIBUIE: