După Colectiv, unii au acuzat clerul că trăiește în Evul Mediu, din cauza etichetelor „satanice” pe care le-au extras destul de ușor din joben. Ambele tabere pretind că au dreptate și își urmează propriul destin. Biserica rămâne în lumea ei, enoriașii - cu protestul. Este o polarizare deloc conjuncturală. În spatele ei, sunt mulţi ani de construcţie teologică.

Întrebările unui profesor de religie de la o școală din inima Bucureștiului au creat valuri care i-au scos din visare pe elevi: „Ce-ar fi făcut Fecioara Maria dacă ar fi fost invitată la un marș împotriva guvernului?” și „Ce-ar fi făcut Fecioara Maria dacă ar fi fost invitată în Colectiv?” Pentru întoarcerea din drum a eventualilor „fii risipitori”, sunt aruncate în dezbatere argumente care, la prima vedere, par hilare. În spatele lor stau însă secole de teologie.

Părinţi, elevi, internauţi au reacţionat imediat, forţând inspectoratul școlar din capitală să îi convoace la ordine pe toţi profesorii de religie. Atmosfera este încă destul de încinsă pentru a exista cadrul necesar pentru o gândire la rece. Totuși întrebările puse de profesor nu ar trebui să fie chiar surprinzătore. Le-a ridicat elevilor la fileu două probleme care nu pot fi disociate prea mult și care nici nu au picat din neant. Ele au fost adresate tocmai pentru a construi cadrul necesar inserării unei filosofii de viaţă vechi de secole. Este vorba despre o percepţie contemplativă, de sorginte bizantină, una în care activismul, indiferent de forma pe care îl îmbracă, este inoportun și inadecvat. Desprinderea de viaţă este norma, nu excepţia.

Este exact același tipar care l-a aruncat pe Emil Cioran în căutarea cu disperare a schimbării la faţă a României („Sufletul nostru religios se îmbracă în culori afumate. Pulsaţiile în andante definesc toate domeniile vieţii noastre.”) și care a creat o capodoperă precum Mioriţa. Cultivarea pasivităţii în faţa vieţii și a morţii a marcat existenţa milenară a unui popor pentru care supunerea și detașarea de viaţă s-au transformat în virtuţi teologice. „Mentalităţile românești sunt anti-liberale, anti-moderniste, anti-occidentale și de aceea românii nu vor ajunge niciodată la ceea ce Max Weber numea «etica protestantă și spiritul capitalismului».” Aceasta exprima cu mulţi ani în urmă Ioan Petru Culianu (istoric al religiilor), demascând astfel substratul care obstrucţionează acele schimbări atât de mult căutate în prezent.

Astfel pot fi înţelese atitudinile de non-combat pe care biserica le-a adoptat în faţa provocărilor generate de regimuri politice nu prea îndrăgostite de democraţie. Revolta din stradă îndreptată împotriva unui stil liturgic vine și pe fondul acestei scheme de gândire, scoasă la suprafaţă și de întrebările profesorului de religie. Tocmai liniștea pe care biserica o promite și o propagă este cea care deranjează. A spus-o răspicat chiar unul dintre teologii marcanţi contemporani, Radu Preda, care acuză că instituţia numită biserică „nu se face auzită suficient, nu critică politicile sociale, nu atrage atenţia, nu se distanţează de greşelile sistemice. Altfel spus, combate, atât cât poate, efectele, dar nu se preocupă de cauze, nu merge până la capăt.” Cu alte cuvinte, nu protestează. Iar aici nu este vorba de o singură biserică (deși cea majoritară este vizată), ci de toate abordările teologice care cultivă și facilitează retragerea din lume, într-un microunivers lipsit de culoare și de provocări.

„Cine ne-a oprit să denunţăm din cele mai înalte amvoane această infecţie, să-i facem responsabili pentru exodul românesc, pentru cea mai mare sărăcie din Europa și pentru cea mai mică speranţă de viaţă, pentru una dintre cele mai înalte rate ale mortalităţii materne, pentru cea mai înaltă rată din UE a mortalităţii infantile?” se întreba deja mult mediatizatul preot Florescu. Sunt întrebări care ar trebui să provoace procese de conștiinţă. În timp ce unii o percep pe mama lui Iisus ca pe o fiinţă imobilă, izolată, ruptă de bucuriile și de dilemele vieţii, alţii o împing la pol opus. Un blogger este mai mult decât convins că a găsit răspunsul perfect. „Ar fi fost Fecioara Maria în Colectiv dacă ar fi fost invitată? Probabil că da, așa cum a fost și-n Cana Galileii. Și știţi ce e mai frumos? Că și-ar fi adus și Fiul cu ea.”

Evident, despre personajele biblice se poate spune orice, atâta timp cât noi lucrăm doar cu proiecţii ale lor în lumea noastră. Jaroslav Pelikan, în Fecioara Maria de-a lungul secolelor, surprinde modul în care imaginea Fecioarei Maria a ajuns mai degrabă rezultatul unei teologii și culturi masculine, clericale și ascetice. Este vorba de o „teologie a femeii propovăduită femeilor de către bărbaţi și care le împiedică pe acestea să devină persoane umane pe deplin independente”. Ea a contribuit la definirea sexului feminin mai mult chiar decât a făcut-o Iisus pentru sexul masculin, susţine mai departe ilustrul istoric al Universităţii Yale. De-a lungul secolelor, mariologia a cunoscut o amplă dezvoltare. Pe acest fond, o întrebare speculativă despre ce ar fi făcut Maria este eronată. Detaliile despre viaţa ei sunt extrem de sumare, de lapidare. De aceea nimeni nu poate vorbi în numele ei. Nu știm ce ar fi făcut, dar putem intui ce nu ar fi făcut. Foarte probabil nu ar fi taxat moartea unor persoane și nici nu s-ar fi grăbit să le transforme în studiu de caz pentru a sugera în subtext cine sunt cei mai buni dintre oameni.

DISTRIBUIE: