Este înduioșătoare și demnă de apreciat solidaritatea care s-a manifestat în nenumărate feluri în cele trei zile scurse de la tragedia de la clubul Colectiv. Însă istoriile neputinţei care coexistă cu solidaritatea ridică o întrebare legitimă: ce să facem ca să nu fie totul în zadar?

O atmosferă apăsătoare de durere amestecată cu indignare domnește, în a treia zi de doliu naţional, în România. Radiourile și televiziunile întorc tragedia pe toate părţile, iar reţelele sociale freamătă de opinii de toate soiurile. În capitală, ecranele publicitare de la metrou au fost transformate în suporturi pentru apeluri umanitare de ajutorare a victimelor. Panouri stradale exprimă solidaritatea cu familiile celor care nu mai sunt printre noi. O ţară întreagă plânge acum. O ţară întreagă se revoltă. Însă experienţa ne-a arătat că lacrimile se usucă, durerea se aplatizează și uitarea deschide ușa repetării.

Oamenii vorbesc astăzi fără oprire pentru că durerea este acută. Îi doare și au nevoie să-și aline durerea verbalizând-o, fiecare în felul lui. Unii caută sensuri și, când nu le găsesc, recurg la inventarea lor, de multe ori dând rateuri grotești de logică. Alţii, tânjind după un pragmatism care să îi ţină la suprafaţă în tumultul emoţiilor, caută vinovaţi și enumeră, deopotrivă, autorităţi și cetăţeni simpli, dar letargici. Printr-o ironie perversă, și unii și alţii ajung să se întâlnească în același loc, al neputinţei de a soluţiona problema de fond.

Oricât de cinic ar suna, pedepsirea vinovaţilor nu este un răspuns satisfăcător. În cazul acţionarilor din conducerea clubului, se vorbește despre „omor din culpă”, pasibil de pedeapsă cu până la 10 ani de închisoare. Nu va fi surprinzător ca aceste pedepse să crească prin coroborarea altor acuzaţii (precum falsul în acte), mai ales în contextul în care presiunea publică pare să împingă în această direcţie. Însă ar fi o naivitate pentru cineva să creadă în forţa exemplară chiar și a celei mai dure pedepse aplicate celor trei. M-aș hazarda să spun nu doar că nu vom învăţa nimic din pedepsirea lor, ba chiar că ea ne va face rău, ca societate. De ce? Pentru că mulţi vor avea un fals simţământ de satisfacţie justiţiară și din acest motiv se vor opri cu mult înainte de terminarea luptei.

Americanii (acel popor care încarcerează aproape un sfert din totalul deţinuţilor din lume) sunt un exemplu de manual în acest sens. Cele mai multe închisori din Statele Unite aplică justiţia punitivă, iar militanţii acesteia au reușit să obţină, în ultimele decenii, înăspriri dure ale condiţiilor din închisori. Ei spun, și statisticile par să le dea dreptate, că pedepsele mai dure au dus la o scădere a ratei criminalităţii în ultimele zeci de ani în SUA. Însă criticii acestui mod de gestionare a justiţiei atrag atenţia că scăderea criminalităţii poate la fel de bine să vină pe fondul creșterii economice și a scăderii șomajului. Iar sociologi precum reputatul Anthony Giddens întăresc o astfel de interpretare când spun că „cei care comit infracţiuni sunt legaţi de condiţiile structurale ale societăţii, inclusiv sărăcia”. De aceea este tulburător când ne gândim că problema pe care a descoperit-o focul din Colectiv este una mult mai profundă decât iresponsabilitatea proprietarilor și a autorităţilor; este o problemă sistemică și devine, implicit, anevoie de soluţionat.

Dacă însă există un moment în care nevoia de schimbare se vede mai bine, atunci acela este momentul în care toţi avem lacrimi în ochi și o durere sfâșietoare în suflete. În faţa bătăii de joc generalizate pe care o practică structurile publice, de la funcţionari corupţi până la premierul cu faţa cremene, ar trebui să se acutizeze teama aceea sfântă pe care am simţit-o privind părinţii, fraţii și prietenii îndureraţi. De dragul lor, dacă nu din demnitate proprie, să arătăm toleranţă zero faţă de mârșăviile care colcăie la tot pasul printre românii care își bat joc de credinţă în timp ce o trâmbiţează. Dacă lăsăm lacrimile să se usuce fără să fi învăţat nimic, dacă lăsăm durerea să se aplatizeze fără să fi schimbat ceva și dacă facem loc uitării, atunci ne pierdem dreptul de a ne plânge de orice ni se întâmplă. Pentru că atunci ni se întâmplă ceea ce noi am permis să se întâmple. Prin urmare, ceea ce merităm.

Foto: facebook.com/colectiv.ro

DISTRIBUIE: