Poate fi demonstrată existenţa lui Dumnezeu? Este una dintre întrebările obsesive care nu le dau deloc pace acelora pentru care știinţa are tot mai puţine secrete.

Atunci când primii oameni au zburat în cosmos, mulţi se așteptau ca întoarcerea lor să aducă și răspunsul la o întrebare chinuitoare: „Există Dumnezeu?” Imposibilitatea de a oferi un răspuns nu i-a împiedicat însă pe cercetători să încerce forţarea limitelor cunoașterii chiar și în domenii care par inaccesibile.

Astfel, ANS readuce în atenţie încercarea matematicianului austriac Kurt Gödel (un prieten apropiat al lui Albert Einstein), care a intrat în istorie prin celebra sa formulă cu care a pretins că poate dovedi pe bază logică existenţa lui Dumnezeu. Aceasta se întâmpla prin 1940, când Gödel credea că a găsit dovada știinţifică a existenţei lui Dumnezeu, dar nu a spus un cuvânt despre descoperirea sa, astfel că formula matematică a fost publicată abia în 1980.

Anii au trecut, iar complicata formulă a fost aproape dată uitării. În 1913, jurnalistul David Knight scria pentru ABC că doi oameni de știinţă germani au dovedit că Gödel a avut dreptate cu teorema sa. Knight scrie că „detaliile matematicii implicate în dovada ontologică a lui Gödel sunt complicate, dar, în esenţă, austriacul a argumentat că, prin definiţie, Dumnezeu este acel maximum dincolo de care nimic mai măreţ nu poate fi conceput. Și, din moment ce Dumnezeu este parte din înţelegerea conceptuală despre Dumnezeu, îl putem concepe și mai măreţ ca parte din realitate, și nu doar din concept. Drept pentru care, Dumnezeu trebuie să existe.”

Cei doi oameni de știinţă sunt Christoph Benzmuller, de la Universitatea Freie, din Berlin, și Bruno Woltzenlogel, de la Universitatea de Tehnologie din Viena. „Nu știam că va crea un interes public imens, dar (dovada lui Gödel) a fost cu siguranţă un exemplu mai bun decât ceva inaccesibil în matematică sau în inteligenţa artificială.”

Scriind pe marginea acestui subiect, Der Spiegel constata că probarea axiomelor lui Gödel este puţin probabilă să îi determine pe atei să își schimbe raportarea faţă de religie. Adevărul este că anii au trecut și nu se creează deloc impresia că ar exista vreun mare reviriment religios în lumea știinţifică sau în afara ei.

Este inevitabil să fie așa, deoarece premisa de la care pleacă axiomele matematico-religioase ale lui Gödel este posibil să fie eronată. Oricât de perfecte și profunde sunt calculele matematice, Dumnezeu nu poate fi demonstrat. Încercări în acest sens cel mai probabil vor exista, dar care le este finalitatea? De exemplu, Lumea catholica propune 20 de argumente în favoarea existenţei divinităţii. Toate se circumscriu unei abordări apologetice, raţionale și, speră autorii, eficiente.

Totuși existenţa lui Dumnezeu nu este o chestiune care ţine de acurateţea intelectuală, nici de perfecţiunea unei construcţii logice. Aceasta nu implică în mod necesar o promovare a ignoranţei sau credulităţii. Însă, oricât de bine ar fi conectate, ideile argumentative nu pot susţine ceea ce trebuie să fie o chestiune asociată experienţei umane. Dumnezeu relaţionează, nu demonstrează. Sunt suficiente motive ca să crezi în El, dar sunt la fel de multe ca să Îl respingi. De aici vine și miza unui creștinism care nu explorează și nici nu poate fi explorat prin axiome știinţifice. Atunci când apostolul Pavel vorbea de „nebunia crucii” aducea la masa discuţiilor un concept care trece dincolo de simpla investigaţie intelectuală. Explorarea este necesară, dar nu poate fi limitată doar între graniţele minţii.

Cu mulţi ani în urmă, profetul Ilie aștepta ca Dumnezeu să i se descopere. Așteptările pe care le avea nu corespundeau însă realităţii. A rămas înmărmurit să constate că noutăţile divine nu puteau fi integrate în schema sa mentală. Forma de manifestare a lui Dumnezeu poate fi de multe ori diferită faţă de întregul angrenaj în baza căruia funcţionează credinţa noastră. Pentru profet, surprizele s-au ţinut lanţ. Au venit ca un bumerang asupra sa, răvășindu-i construcţia teologică. La sfârșit, descoperă imaginea unui Dumnezeu cu care avusese prea puţine puncte tangenţiale. În consecinţă, Ilie acceptă șansa unei schimbări a propriei sale traiectorii. Nu a avut nevoie de argumente, de explicaţii logice, nici de abordări sofisticate. Totul a fost trăit la nivel de experienţă și de introspecţie. De aici izvorăsc convingerile, precum și credinţa. Orice altă încercare de demonstrare axiomatică, teoretică (fie ea și biblică), riscă să devină un nonsens, deși nu puţini sunt cei care cad în capcană. Unora ca aceștia, Iisus le-a spus destul de tăios: „Nu Mă cunoașteţi…”

DISTRIBUIE: