După fiecare accident sau catastrofă, simţim instinctiv nevoia să îl luăm la întrebări pe Dumnezeu. Ne-am fi așteptat să intervină și să asigure protecţia celor care suferă fără nicio vină. Nu vedem niciun sens în această tăcere a Divinităţii. Și, totuși, chiar în situaţiile cele mai critice ale vieţii unii simt nevoia să îi mulţumească lui Dumnezeu.

Avea 12 ani când s-a întors acasă resimţind o puternică durere în zona gâtului. În următoarele 15 luni a ajuns într-un scaun cu rotile, incapabil să mai comunice. Creierul îi fusese afectat în mod grav și, în ciuda eforturilor medicilor, vindecarea era departe. De fapt, aceștia nu au putut niciodată să stabilească cu certitudine un diagnostic.

Pierdut în lumea sa întunecată, Martin Pistorius era incapabil să aibă cea mai mică reacţie. Părinţii au fost sfătuiţi să îl interneze într-o instituţie care să se ocupe de el până la moartea iminentă, susţine Martin în povestea pe care o relatează în The Christian Post.

Părinţii însă s-au încăpăţânat să îi fie aproape, deși era deja într-o stare vegetativă. După patru ani, primul strop de viaţă părea să se fi revărsat peste el. Martin a clipit. A fost primul moment de conștientizare că trăiește, un moment pe care cei apropiaţi l-au ratat. Mintea îi funcţiona, dar nu își putea controla gesturile. Închis în propriul său corp, Martin se simţea ca o fantomă.  Da, devenise „băiatul-fantomă“, așa cum i-a plăcut mai târziu să își spună. A ajuns subiectul propriei sale cărţi, un bestseller New York Times, Ghost Boy: The Miraculous Escape of a Misdiagnosed Boy Trapped Inside His Own Body.

„Am fost singur până când Dumnezeu a intrat în viaţa mea.“ Au urmat momentele sale de intimitate cu Dumnezeul către care nu își putea uni mâinile în implorare. Gîndurile însă, da. „Am învăţat prin rugăciunile mele să fiu recunoscător pentru binecuvântările primite și am găsit puterea de a supravieţui chiar și celor mai întunecate momente ale vieţii.“ Erau momentele sale de confort maxim, fiindcă spre „deosebire de oamenii din jurul meu, Dumnezeu știa că exist. El a fost mereu cu mine.“

Anii au trecut, și nu puţini, fără ca niciuna dintre rude să știe că Martin este conștient de ceea ce se întâmplă în jurul său.  La vârsta de 25 de ani, viaţa a luat o turnură radicală, schimbându-i traiectoria existenţei. Un terapeut a suspectat faptul că este posibil ca Martin să recepţioneze semnalele celor din jur. Supus cercetării unor experţi, lui Martin i se oferă șansa comunicării. Un calculator cu un soft special i-a fost pus la dispoziţie. A urmat o muncă de încă 18 luni pentru a învăţa cum să comunice gânduri, nu cuvinte. Martin revenise printre cei vii.

Acesta nu a fost singurul motiv care l-a determinat să aprecieze că „în foarte multe feluri viaţa a fost binecuvântată“. Un gol rămăsese neumplut: tânjea după dragoste. Iar ea a venit în persoana Joannei, o femeie cu puternice convingeri creștine. Au corespondat pe internet timp de un an. Apoi s-au căsătorit.

Între timp, are propria afacere pe care o desfășoară stând imobilizat în scaunul său, în faţa unui calculator. Se simte împlinit. Oamenii l-au întrebat de multe ori dacă nu a nutrit resentimente la adresa lui Dumnezeu. „Când m-am întors la viaţă, am știut instinctiv că El a fost cu mine. Trebuia, pur și simplu, să am credinţă. Și am avut-o“, a fost răspunsul său fără echivoc.

De ce Martin a reușit să găsească surse de mulţumire acolo unde mulţi dintre noi explorăm nefericirea? Frustrările se ţin lanţ, nemulţumirile ne domină, iar întrebările ne invadează, chinuindu-ne existenţa.

Cazul său demonstrează că nimic nu este pierdut. Viaţa are propriul ei ritm și propriile variaţii de culori. Important este să reușim să îi conturăm sensul. Din păcate, graba zilnică, kitch-urile cotidiene, superficialitatea socială, așteptările mărunte contribuie la orientarea vieţii într-o direcţie greșită. Măsurăm succesul prin prisma realizărilor, și nu a pierderilor.

În asociere cu acest aspect vine și cel mai important mesaj de la Martin. Considerăm că normalitatea vieţii constă în lipsa problemelor și în multitudinea binecuvântărilor. De aceea ne și dorim o existenţă în tonuri optimiste, fericită și prosperă. Ne străduim să ne simţim bine și ne consumăm energia pentru a crea condiţii de viaţă cât mai bune (case, familii, slujbe cât mai atractive). Și dacă construim pe o iluzie? Dacă așteptările noastre sunt o himeră pe care societatea ne-o impune și noi ne-am deprins să trăim după standardele ei?

Poate că avea dreptate adolescentaRachel Joy Scott  care, înaintea masacrului din 1999 de la Liceul Columbine din Littleton, a scris că „lumea pe care aţi creat-o mă duce la moarte“. Era strigătul disperat al unei fete de 17 ani care a constatat că am greșit cu toţii sensul. Nu viza doar înclinaţiile violente ale unei omeniri care se pretinde civilizată, ci „normalitatea“ ei. Eșecul este perceput ca o catastrofă, suferinţa, ca un blestem. Atunci când visele se năruie, intrăm în mod deliberat în propria stare vegetativă. Martin este dovada vie că „frângerea doare, dar poate fi spre binele nostru“, cum spunea psihologul Larry Crabb. Doar oamenii care suferă își doresc ceva mai mult, mai profund și mai autentic. Important este că pe traseu așteaptă Dumnezeu.

DISTRIBUIE: