Cu greu poţi rămâne indiferent în faţa unei povești de viaţă precum cea trăită de Terri Roberts, mama unui tânăr bărbat care, într-un moment încă neexplicat de nebunie, a dat năvală într-o școală Amish, unde învăţau doar fete, și a început să tragă cu arma, ucigând cinci dintre eleve, înainte să se sinucidă.

Femeia a povestit cum, încă din prima seară după tragedie, apropiaţi ai victimelor și apoi chiar părinţi îndoliaţi nu au arătat niciun strop de dorinţă de a se răzbuna pe rudele atacatorului, ci le-au tratat cu o compasiune și o demnitate uimitoare, care le-au vindecat inimile și le-a ajutat ca, la rândul lor, să îi vindece pe alţii.

„Iertarea nu este un sentiment” este declaraţia unui credincios Amish, care explică reacţia comunităţii lui. Cuvintele mi-au rămas în minte ca ecou al unui mesaj supranatural, la propriu, adică al unei atitudini care este deasupra naturii umane aservite egoismului și obsesiei autoconservării. Și dacă este în vreun fel treaba mea să judec cum a fost posibil așa ceva, este doar în ideea în care aș vrea să știu cum au putut ierta astfel, ca să învăţ să iert și eu la fel și să accept să fiu iertată în acest fel. Poate că această a doua lecţie sună ciudat, însă ea capătă imediat sens atunci când conștientizăm cât de mulţi oameni nu-și pot ierta anumite greșeli, anumite decizii proaste sau chiar rău intenţionate, care au avut consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra altora.

Și cum ai putea să accepţi că tocmai propria ta persoană, de la care aveai în mod cert pretenţii, despre care te lupţi în continuare să crezi că poate fi bună dacă n-ar avea impulsurile acelea inexplicabile și irezistibile de a face invers decât ceea ce știe că este bine, poate face rău, în mod deliberat, cuiva nevinovat? Așa ceva este de neconceput pentru minţile noastre. Ideea ne tulbură până acolo încât fie o negăm cu totul, încăpăţânându-ne să ne vedem drept oameni buni în esenţă1, fie ne abandonăm ei, convinși că nu mai este nicio șansă de reabilitare pentru cineva atât de corupt sufletește precum suntem noi. Niciuna dintre atitudini nu este compatibilă cu o viaţă sănătoasă și, mai în detaliu, niciuna nu este compatibilă cu o credinţă sănătoasă.

Iertarea este esenţială în creștinism. De fapt, tot edificiul credinţei creștine este ridicat pe cel mai neașteptat monument al iertării: Crucea. Însă atât de mulţi oameni simt că între ei și iertarea aceea este un zid de sticlă imposibil de înlăturat! „Iertarea nu este un sentiment.” Dar, la Cruce, sentimentele au dat năvală peste toţi cei prezenţi: ucenicii erau copleșiţi de disperarea de a-și vedea năruite speranţele că Acela pe care L-au urmat era Mesia (cum ar fi putut Mesia să se lase ucis de romanii pe care ar fi venit să îi spulbere?); gloata era posedată de o sete iraţională de violenţă; soldaţii erau cuprinși de un zel apoteotic pentru bătut și executat criminali, iar Christos Însuși, văzând moartea cu ochii, striga către Dumnezeu „pentru ce M-ai părăsit?”.

Totuși, deși se manifestă în mijlocul unui clocot imposibil de emoţii, „iertarea nu este un sentiment”. Pe baza cărei emoţii ar fi putut Dumnezeul Universului să ierte atrocităţile comise de rasa umană? Ar fi putut Christos să simtă că Îl atrage ideea să moară pe Cruce? Ar fi putut să cedeze și să ierte, știind că peste secole avea să aibă loc ceva atât de teribil precum Holocaustul, că oamenii pentru care murea aveau să se sfâșie între ei ca niște fiare, în războaiele lăcomiei? Ce sentiment pe lumea aceasta, sau în afara ei, ar putea genera o astfel de iertare, când orice fibră emoţională urlă că cel iertat nu merită iertarea, ba mai mult, că o va călca în picioare cu prima ocazie?

„Iertarea nu este un sentiment.” Nu este. E o taină. Este acea decizie imposibil de explicat, în urma căreia hotărăști să încerci să repari ce a stricat celălalt în tine, în alţii și între voi, deși poate că el/ea nu schiţează nici cel mai mic interes pentru asta. Așa Îl văd și pe Dumnezeu iertând. Dezechilibrat de nematematic, dar complet. Misterios. Și chiar dacă ar dura o veșnicie să pătrund acest mister, a cuprinde ideea că „iertarea nu este un sentiment” mă ajută acum să nu mă târăsc în genunchi în faţa lui Dumnezeu, în speranţa că umilinţa mea (de multe ori dincolo de graniţele autenticităţii) Îl va convinge că îmi pare suficient de rău cât să merit să mă ierte. Pe Dumnezeu nu trebuie să Îl conving de nimic. Eu sunt cea care trebuie să se convingă de faptul că, dacă azi sunt vie, înseamnă că El e dispus să investească viaţă în mine. Iar iertarea este viaţă.


1Nu este aici locul pentru o dezbatere filosofică privind natura umană, însă cu ochiul liber observăm că, deși deseori rezonăm emoţionant și uneori chiar durabil la acte de bunătate, atunci când nu ne aflăm în circumstanţe care să ne facă să ne simţim vulnerabili sau dependenţi tindem să manifestăm un egocentrism dezgustător.

DISTRIBUIE: