Sute de tineri au participat săptămâna trecută la deschiderea unei tabere de vară, în prezenţa unor figuri politice și a numeroși jurnaliști naţionali și internaţionali. De ce atâta interes pentru o tabără aspiraţională? Pentru că ea avea loc pe insula norvegiană zguduită de un atac terorist în urmă cu patru ani: Utøya.

Cu 4 ani în urmă, paradisul norvegian se sfâșia sub greutatea unui atentat ale cărui efecte au fost comparate cu cele resimţite de Norvegia doar în cel de-al Doilea Război Mondial. Șuvoaiele de oameni păreau nesfârșite pe străzile mai multor orașe din Norvegia. În plină zi, mii de norvegieni ieșiseră cu torţe aprinse și cu trandafiri albi și roșii în mână, pentru a plânge împreună victimele celui mai sângeros atentat din istorie condus de o singură persoană.

Se întâmplase în 22 iulie 2011, Anders Breivik, un norvegian în vârstă de 32 de ani, detonase o bombă în centrul capitalei Oslo pentru a distrage atenţia autorităţilor și a putea duce la capăt un masacru, pe care îl planificase cu punct și virgulă, pe insula Utøya. În oraș, bomba operată de la distanţă a ucis 8 persoane. Pe insulă însă, Breivik a omorât, rând pe rând, 69 de oameni, majoritatea adolescenţi și tineri, dintre cei 600 strânși pentru tabăra anuală a tineretului laburist.

Norvegienii ieșiţi în stradă erau încă sub șocul de a fi aflat că teribilul atac fusese comis de unul dintre ei: un cetăţean din segmentul superior al clasei de mijloc, un individ descris de către cei care îl cunoșteau drept un tip retras, chiar timid. Privindu-l, nimeni nu ar fi suspectat că tânărul cu tenul alb, ochiii albaştri și părul blond avea în casă o betonieră de mici dimensiuni pe care o transformase în malaxor pentru componente de explozibil. Nici că, în anul în care jucase non-stop World of Warcraft, acasă la mama lui, el își perfecţionase de fapt strategia pentru atentat. Cu toate acestea, nordicul timid și-a luat iPodul cu el – cu gândul să asculte la maximum Lux Aeterna pentru ca nu cumva ţipetele victimelor să îl deturneze de la plan – și a tras 189 de gloanţe, urlând ca un descreierat: „Muriţi, marxiștilor!” În urma planului său schizoid de a salva generaţiile viitoare de „pericolul islamizării”, prin uciderea viitorilor lideri politici care ar fi promovat multiculturalismul, au rămas doar durere și vină. Niciuna a făptașului.

În două ocazii a arătat Breivik durere. Una privată – prima întâlnire cu avocatul lui, în care a vorbit minute în șir despre o mică tăietură la deget, cu care s-a ales după atentat. Și una publică – la aflarea sentinţei cu închisoarea de 21 de ani, când, cu faţa înroșită de plâns, și-a șters lacrimile ca un copil care nu-și poate controla tremuratul bărbiei. De culpabilizare însă, nici nu s-a pus problema. După ce a recunoscut în faţa judecătorilor, punct cu punct, tot ce a făcut, Breivik a spus că nu se consideră vinovat, ba chiar că singurul lui regret este că nu a putut ucide mai multe persoane. Și astfel, vina în urma actului barbar comis de Breivik a părut că se redistribuie pervers, ca povară a celor, în fapt, nevinovaţi.

Când a deschis focul în Utøya, Breivik credea că ucide, din fașă, mișcarea laburistă de mâine. După atentat însă, numărul membrilor tineri ai Partidului Laburist a crescut cu 50%. Iar la începutul lunii august, prima tabără a tineretului laburist de după tragedie a reunit aproape de două ori mai mulţi participanţi decât cei 600 aflaţi în Utøya la momentul atentatului. Norvegienii spun despre ei înșiși că nu sunt genul care să rămână blocaţi în trecut. Probă stă și faptul că au demolat și reconstruit clădirile de pe insula Utøya pentru a minimaliza durerea la reîntoarcerea pe insulă. Însă nimic nu sintetizează mai puternic atitudinea norvegienilor în faţa tragediei de la Utøya decât cuvintele unei supravieţuitoare: „Dacă ura unui singur om a putut face atâta rău, să ne imaginăm ce ar putea face iubirea atâtor oameni buni!”

În ediţia de septembrie a revistei Semnele timpului, am scris despre lupta pe care supravieţuitorii unor tragedii precum cea de la Utøya trebuie să o ducă pentru a învăţa să nu se învinovăţească pe nedrept pentru ce s-a întâmplat. Poveștile unor astfel de supravieţuitori vorbesc despre cât de greu este să nu dai vina nici pe tine, nici pe Dumnezeu, dar și despre cât de sănătos și necesar este acest lucru.

Foto: Facebook

DISTRIBUIE: