Supărare mare în social media după ce divizia românească a magazinului IKEA a anunţat oficial că nu permite organizarea unui joc mamut de-a v-aţi ascunselea în perimetrul său.

Jocul fusese propus de trupa de improvizaţie Nefiresc, cea care a organizat și evenimentul „No Pants Day” la metrou. Aproape 7.000 de oameni (la ora redactării) confirmaseră, prin „particip” pe pagina Facebook a evenimentului, că jocul programat pentru sâmbăta aceasta li se pare o idee bună. Ideea era să se strângă cât mai mulţi oameni care să se împartă în căutători și ascunși. Participanţii ar fi profitat de geografia foarte ofertantă a magazinului IKEA pentru a-și aminti de copilărie într-un mega joc de-a v-aţi ascunselea.

Entuziasmul lor s-a transformat însă în dezamăgire, după ce responsabila IKEA cu relaţiile publice, Raluca Buzea, a comunicat că magazinul nu autorizează jocul pentru că „în cazul în care un număr foarte mare de persoane se joacă, se pot crea situaţii periculoase și nu putem garanta siguranţa participanţilor, a clienţilor și a angajaţilor. Dacă nu știm unde se află vizitatorii noștri, nu îi putem ajuta în caz de pericol.”

De pe margine, unii au spus că reacţia companiei (de altfel aceeași și în cazul unor propuneri similare din alte ţări) este o pierdere pentru imaginea ei sau că IKEA ar fi avut de câștigat dacă arăta spontaneitate și deschidere faţă de idee. Sau că, în loc să scrie istorie în PR, a ales să răspundă cu o pagină de „siguranţa muncii”. Au fost însă și oameni care au dat dreptate companiei, unii făcând apel la mai mult decât pofta de joacă a comentatorilor. Siguranţa oamenilor a fost un aspect demn de menţionat și credibil. Însă la fel de credibile sunt și aspecte care ar fi fost nepoliticos să se audă dinspre companie, dar care au fost amintite de comentatori pe Facebook. Aici intră constatarea că românii nu au reputaţia respectului pentru obiectele care nu le aparţin. De exemplu, un utilizator spunea că, la Noaptea Muzeelor, unii vizitatori au găsit potrivit să lase în urma lor gumă de mestecat lipită pe exponate. Sau deloc de neglijat este ispita de a părăsi magazinul însoţiţi de produse neplătite.

Mult mai aproape de subiect – beneficiul de PR – este că imaginea pe care IKEA dorește să o cultive este aceea de „casă posibilă”. Intri în magazin și îţi poţi imagina că ești în propriul cămin. Iar imaginea aceasta nu este tocmai compatibilă cu ideea jocului de-a v-aţi ascunselea, pentru că v-aţi ascunselea se joacă afară, nu în casă. Financiar, orele în care magazinul ar fi asaltat de adulţi puși pe șotii ar fi o pierdere. Pentru că i-ar deranja pe clienţii care nu vor doar să se joace, ci chiar vor să cumpere ceva.

Totuși discuţia ţine mai mult de un spirit de abordare decât de un calcul matematic. De aceea și-a și găsit locul aici. Mulţi vor rămâne convinși că ideea jocului era drăguţă și că spaţiul de la IKEA hrănește imaginaţia vizitatorilor, dar vor respecta decizia firmei. Până la urmă, e dreptul proprietarului să aleagă ce se întâmplă în perimetrul proprietăţii sale. Însă alţii continuă să insiste, doar-doar IKEA se va răzgândi.

Atitudinea aceasta de „știu eu ce e mai bine pentru tine”, drept e că la un cu totul alt nivel, am regăsit-o zilele acestea și în SUA, mai exact în statul Indiana, unde guvernatorul a votat o lege prin care le permite prestatorilor de servicii să refuze, pe motiv religios, servirea anumitor clienţi. Legea nu a răsărit din senin, ci în urma unor cazuri concrete în care cupluri gay au acuzat de discriminare firme care nu au vrut să le presteze servicii, motivând că le încalcă libertatea de conștiinţă. De exemplu, o cofetărie și o florărie au refuzat un contract pentru o nuntă gay sau un hotel a refuzat să cazeze un cuplu de homosexuali într-o cameră cu pat matrimonial.

Guvernatorul se află acum sub o presiune uriașă să modifice legea, după ce mai multe grupări au protestat acuzând textul de discriminare a persoanelor homosexuale.

Dintr-o anumită perspectivă, cele două cadre sunt similare: nu există o matematică a dreptăţii. Poate un client să impună unui proprietar cum să își trateze marfa? Poate un client să îi impună unui furnizor să își încalce credinţa? Unii ar vrea, cu siguranţă, să poată. Dar ar fi corect?