Nu e nimic nostim la criza imigraţiei, însă aseară, în timp ce urmăream o familie de refugiaţi iranieni încercând să ajungă în Franţa, am râs, eliberată de gândul că uneori râsul e singura armă pe care o ai în faţa unor probleme care te depășesc.

Nous trois ou rien” („Noi trei sau nimic”) spune povestea lui Hibat, un dizident politic iranian, condamnat la 10 ani de închisoare pentru că nu-l simpatiza pe șah și spunea asta oricui avea ocazia. Iese după 7 ani, când regimul Ayatollahului Khomeini este propulsat la conducerea ţării de poporul obosit de austeritatea de sub șah. Curând, speranţele democratice ale iranienilor se văd năruite de ideologia politică totalitară practicată de islamiști și Hibat se aruncă din nou în valurile revoluţiei. De data aceasta, viaţa lui nu îi mai aparţine doar lui, fiindcă tânărul este acum însurat și așteaptă să i se nască și un copil. Așa că ameninţările cu moartea și asasinarea câtorva apropiaţi îl conduc să ia decizia să fugă împreună cu familia lui în Franţa. Acolo începe să lucreze la un centru de stat pentru imigranţi, unde se lovește de probleme care vor suna extrem de cunoscut celor care au privit la chestiunea recentă a refugiaţilor și din alt unghi decât cel dictat de tabloide. Nu voi dezvălui continuarea poveștii, fiindcă aceasta merită trăită odată cu personajele pentru a putea fi înţeleasă și simţită, însă mă voi opri asupra unei replici care apare și în trailer.

„Tot ce este aici este al vostru”, le spune Hibat tinerilor refugiaţi care au vandalizat centrul de integrare a imigranţilor. „Totul vă aparţine.” Replica se repetă suficient în film cât să devină mesajul lui esenţial. Soluţia care, privind la experienţa trecutului, poate fi aplicată și în prezent în problema refugiaţilor.

În 2016, nu poţi privi filmul fără să înţelegi mesajul implicit că, dacă refugiaţii au mari dificultăţi în a se integra, nu este neapărat vina culturii din care vin, cât a culturii vicioase pe care și-o construiesc în noul loc. Ca și în film, și în realitatea de azi, refugiaţii pot proveni din culturi radical diferite, uneori chiar contradictorii periferic. Însă toate acestea nu pot influenţa la fel de mult cum influenţează cultura comună a victimizării, la care contribuie atunci când refuză să își asume ca al lor spaţiul, indiferent cât de mic și sărăcăcios, în care trăiesc. Filmul nu merge până acolo încât să condamne această atitudine, ci mai degrabă o portretizează ca pe o realitate tristă, care, dacă ar fi schimbată, ar putea produce acea integrare demnă și respectuoasă pe care ar trebui să și-o dorească, deopotrivă, imigranţii și gazdele.

Însă tinerii loviţi de soartă nu se simt acasă în noul loc, nu se identifică nici cu sărăcia, nici cu dezolarea lui și luptă împotriva status quo-ului făcându-și o lege individuală, care crește infracţionalitatea. Iar atunci când vandalizează centrul nu o fac pentru că asta e tot ce pot ei, pentru că sunt niște infractori irecuperabili, ci pentru că nu știu altă formă de protest faţă de viaţa pe care sunt nevoiţi să o trăiască acum. Vandalismul lor este forma de (auto)control care le este cea mai accesibilă. Fiindcă întotdeauna e mai ușor, mai la îndemână să faci rău decât să faci bine. E mai ușor să dărâmi ceva decât să construiești altceva durabil.

Și asta nu se vede doar în Franţa, ci și aici, în București. Această capitală europeană adesea murdară, plină de hoţi de buzunare, cerșetori și aurolaci, în care mersul cu autobuzul este o tortură pentru urechi și vizita la ghișeul unei instituţii de stat este o umilinţă gratuită. Bucureștiul este, la scară, un melting-pot al celor pe care i-a dezamăgit fiindcă le-a refuzat visul unei vieţi mai bune, iar dezamăgiţii se răzbună. Cum ar fi însă acest oraș cosmopolit, la nivelul său, dacă cei dezamăgiţi și-ar răzbuna pierderea prin omenie? Dacă și-ar asuma locul în care se află și, în loc să se dispreţuiască și să-i dispreţuiască pe cei din jur din pricina lui, ar încerca să facă tot ce pot mai bine cu ceea ce au? Poate că așa românii, deloc puţini, care de multe ori se simt refugiaţi în propria ţară, ar începe să vadă cu ochii lor cum își iau ţara înapoi.

Foto: captură YouTube

DISTRIBUIE: