Inegalitatea socială este un subiect la care nu avem cum să ne desensibilizăm. Nu câtă vreme răsare la fiecare pas și este peste tot în jurul nostru.

O bandă desenată de americanul Tobby Morris (fragment mai jos) prezenta foarte grăitor optica nedreaptă pe care bogaţii sunt înclinaţi să o aibă faţă de cei săraci. Chit că „bogat” și „sărac” sunt termeni relativi, atitudinea pare să ţină mai mult cont de ierarhie decât de sume. Pe scurt, banda spune povestea lui Richard și a Paulei, doi copii născuţi în familii complet diferite din punct de vedere economic, care ajung să aibă destine complet diferite pentru că micro-deciziile părinţilor lor nu le pot ghida decât diferit viaţa.

Imaginea este tristă și, cu toate acestea, idealizată. Pentru că pornește de la premisa că părinţii ambilor copii sunt bine intenţionaţi. Rezultatul final ţine totuși de faptul că, deși vor tot ce este mai bine pentru copiii lor, din cauza conjuncturilor specifice fiecărei clase sociale, binele pe care îl pot face unii și alţii ajunge până la un anumit impact, aparte, în fiecare caz. Banda desenată nu surprinde însă cazul frecvent în care părinţii copilului sărac sunt mult mai irascibili, dependenţi de diferite substanţe, needucaţi, neinteresaţi de educaţia copilului, poate nici chiar de sănătatea lui.

Astfel de copii nu ajung nici măcar chelneri, așa cum este Paula la finalul benzii. Mulţi ajung pe stradă, unde îşi achită „cazarea” cu tot ce au: sănătate, integritate și chiar identitate.

Pentru cineva din exterior, pătrunderea în mentalitatea unui om fără adăpost este ca o vacanţă în junglă: te fascinează să vezi cum e acolo, dar nu prea îţi vine să te duci, sau nu singur. Tocmai de aceea este lăudabil demersul jurnalistului român Ștefan Mako, care a petrecut câteva luni bune investigând circumstanţele din jurul morţii unui parcagiu bucureștean. „Dinte”, cum i se spunea pe stradă, fusese ridicat de poliţiști și bătut „corectiv”, ca să nu se mai întoarcă la parcări (pentru că legea din România interzice cerșitul, fie el și pentru parcare). Cele câteva ore petrecute în Secţia 10, cea mai dură secţie de poliţie din capitală, i-au fost fatale tânărului, care a fost efectiv omorât în bătaie. Dosarul incidentului a ajuns pe masa judecătorilor, iar Mako a urmărit întregul proces din ultima bancă a sălii de judecată. Nu s-a oprit însă acolo, ci a reușit să pătrundă în lumea parcagiilor din București și a scos la iveală o poveste teribilă, în care nedreptatea, din care curge sărăcie, nu poate fi trecută cu vederea.

Casa Jurnalistului, care i-a publicat materialul, nu este la primul documentar de tip imersiv, ba încă se poate mândri că a găzduit pe pagina sa unul dintre cele mai bine documentate materiale scrise despre „regele aurolacilor” de la Gara de Nord, „Bruce Lee”. Acel documentar punea în cuvinte și imagini drama oamenilor din subteranul de vizavi de gară, care și-au construit o lume paralelă, o comunitate strânsă a celor bătuţi de soartă.

În urmă cu doar două zile, am avut un motiv în plus să îl admir pe Mako. Străbătând un autobuz aproape gol, din spate în faţă, am trecut pe lângă un tânăr care avea antebraţul plin de crestături proaspete, de pe care își lingea sângele. Șocul mi-a anesteziat orice reacţie, până când tânărul a început să se vaite cu gemete. Omul avea un obiect tăios pe undeva și era imprevizibil. Am coborât la prima staţie și am mers pe jos, ca beată, până la următoarea staţie. Nu-mi venea să cred la ce asistasem. Nu realizam cât de aproape sunt oamenii aceștia de locul în care trăiesc eu. Nu că nu aș fi știut că există, dar acum le-am și simţit prezenţa. Și am înţeles că, oricât te-ar revolta lectura unor istorii ca acelea despre viaţa dură pe care le relata Mako, să le vezi pe viu te poate dărâma de-a dreptul. (De aceea nici nu m-a mirat ce scria Gabriel Arana despre declinul psihic căruia trebuie să îi reziste jurnaliștii, pentru că, în virtutea meseriei, sunt nevoiţi să vadă și să consemneze toate ororile lumii.)

De astfel de drame nu putem scăpa, pentru că nu stă în puterea unui singur om să rezolve chestiunea sărăciei, însă îndrăznesc să cred că putem scăpa de o altă dramă, personală, aceea de a ne crede mai buni, în vreun fel, decât acești oameni. În contextul lor, este foarte probabil să fi fost noi aceia care îi șocam pe cei din jur cu viaţa noastră. Nu vreau să spun că suntem exclusiv rezultatul interacţiunii noastre cu circumstanţele în care am trăit. Însă, dacă suntem sinceri, realizăm că, de prea multe ori, ne grăbim să tragem concluzii care nici măcar nu iau în calcul circumstanţele. Ca aici:

Mult mai ușor decât eforturile sistematice de care e nevoie pentru eradicarea sărăciei materiale este efortul de a acţiona pentru a eradica sărăcia noastră interioară. Este privilegiul nostru de a nu da vina pe altul pentru ceea ce produce mintea noastră. E ocazia noastră de a forţa circumstanţele să lucreze pentru noi și pentru cei din jur, învăţându-ne lecţii, nu predându-ne autosuficienţa.

 

DISTRIBUIE: