„Acum sigur pierde.” Priveam uimită cum adversarei îi reuşea practic orice minge şi cum Simona părea că a renunţat la luptă. Apoi am văzut o schimbare, reapăruse acel ceva care a uimit o lume întreagă: determinarea. Chiar şi la un game distanţă de înfrângere.

În timp ce îmi făceam de lucru, fără să mai privesc meciul, mi-a venit în minte vara lui 2004. Ţin perfect minte că era duminică, era soare afară și stăteam lipită de canapea urmărind finala masculină de la Roland Garros. După mai bine de 6 ore (Coria și Gaudio au bătut atunci recordul la durata unui meci), favoritul și cel cu care ţinusem tot turneul a fost bătut, în mod ireal, de un no name. Mi-am promis atunci că nu voi mai irosi niciodată zile însorite, sau orice fel de zile, pentru competiţii sportive, în ciuda pasiunii pe care o cultivasem.

Aşa că atunci când Simona Halep a început să se remarce în peisajul internaţional, m-am interesat de evoluţia ei doar pentru că era româncă. Oricum auzeam peste tot despre ea. Însă când am început să citesc pe internet,  interesul meu a fost reaprins de reacţiile oamenilor la succesul ei. Știam că de data asta nu mă mai motivau competiţiile, era ceva mai mult de atât. Era interesul pentru un om şi pentru un fenomen.

Zilele trecute citeam despre o campanie iniţiată de WTA, #PowerToInspire, prin care fanilor li se cereau mesaje cu motive pentru care sunt inspiraţi de jucătoarea lor favorită de tenis. „O inspiraţie în atâtea privinţe. Nu doar că este o jucătoare talentată și o persoană modestă, dar și o luptătoare care nu renunţă ușor”, scria unul dintre fanii Simonei. „Sunt bucuroasă când o urmăresc pe Simona jucând cu atâta determinare, (…) pentru că am găsit într-un final un adevărat exemplu, o inspiraţie pentru fetele mele”,  aprecia o mamă cu două fiice aflate în pragul adolescenţei. Cristian, un alt fan, scria: „Cred că Simona este cel mai bun exemplu pentru ce înseamnă să nu renunţi. Va lupta până la capăt în cele mai dificile momente ale ei.”

Am fost de acord cu acele aprecieri. Cu câteva zile înainte, văzusem la Indian Wells cum reuşise să nu-şi piardă cumpătul într-un meci cu o miză foarte mare pentru ea şi cum a transformat ceea ce părea o înfrângere clară într-o surprinzătoare victorie. Am urmărit apoi declaraţiile, bucuria transparentă şi modestia cu care discuta cu jurnaliştii. Am fost de acord cu toate acele aprecieri chiar şi în această dimineaţă, când a pierdut semifinala la Miami, unde am văzut din nou o capacitate uimitoare de a lupta până la capăt. Chiar şi atunci când totul era aparent încheiat.

În toate aprecierile faţă de Simona de pe site-ul WTA am observat totuşi un tipar interesant. Lipsea ceva din toate acele mesaje. Practic, cam tot ce are legătură cu tenisul. Lipseau statisticile, numărul de meciuri câștigate sau schimburile impresionante de mingi. Nu mă îndoiesc de faptul că sunt oameni care știu și care admiră aceste lucruri, dar comparativ sunt mult mai puţini. În toate acele mesaje cel mai tare ieșeau în evidenţă valorile: determinarea, curajul sau modestia.

În fiecare dintre noi este acea dorinţă de a avea pe cineva pe care să admirăm, care să ne inspire și cu care să ne identificăm. Deşi sună a truism, am simţit de multe ori nevoia de a-l vedea demonstrat. Și nu e deloc greu. Se vede asta la copiii care mai au puţin și îi ridică o statuie doamnei învăţătoare, la fanii care ţin cu o echipă de fotbal de parcă viaţa lor depinde de o victorie sau la scriitorii fascinaţi de un alt mare autor. Aproape organică, această nevoie ne marchează momente din viaţă şi trăsături de caracter.

A înţelege însă de ce admirăm anumiţi oameni presupune o analiză a propriilor intenţii şi dorinţe. De fapt, ce admirăm la alţii spune mai multe despre noi decât despre persoanele respective. Mie admiraţia pentru Simona îmi spune că oamenii regretă toate acele momente în care au renunţat uşor şi vor să se schimbe în această privinţă. Îmi spune că oamenii sunt sătui de superficialitate, de laude nemeritate şi de datul din coate. Îmi dă convingerea că oamenii încă mai caută oameni care cred în visurile lor şi care nu dau înapoi atunci când lucrurile devin grele. Îmi dă speranţa că oamenii văd în spatele victoriilor, dar şi al înfrângerilor, munca de ani de zile şi sacrificiile pe care le cere succesul, de oricare fel ar fi el.

Nu discut acum despre minusuri, am văzut că se poate aluneca uşor într-o admiraţie bolnăvicioasă şi deloc constructivă. Sunt conştientă că poţi ajunge să proiectezi victoriile altuia asupra ta şi tu să rămâi în mediocritate. Ştiu că nimeni nu e perfect şi că alegerea unui om ca exemplu suprem este în totalitate greşită. Şi mai ştiu că un trofeu, fie el şi de Grand Slam, nu este cel mai de dorit lucru în viaţă.

Dar nu pot să nu mă bucur că, într-o lume haotică, ce îşi pierde tot mai repede reperele, oamenii încă mai caută şi preţuiesc lucrurile de valoare, precum munca asiduă în vederea unui scop, modestia şi curajul. Şi nu pot să nu mă întreb cum ar fi lumea dacă toţi cei care admiră şi toţi cei care susţin sus şi tare nişte valori le-ar şi aplica în viaţa lor. Toţi, începând cu mine.

DISTRIBUIE: