„Dacă ţi-ai curăţat vreodată biroul dimineaţa înainte să te apuci de treabă, știi sentimentul de seninătate și liniște pe care ţi-l dă acest lucru.” Leo Widrich a descoperit că același lucru se întâmplă și când renunţi la majoritatea lucrurilor pe care le deţii, rămânând doar cu esenţialele. Iar el nu este singurul. S-ar putea ca astăzi să trăim mai bine ca niciodată, să avem mai multe informaţii și mai multe opţiuni ca niciodată, dar asta s-ar putea să fie mai mult decât putem noi gestiona.

În 2009, la 24 de ani, Faraz Jaka a fost numit „Jucătorul anului” la Turneul Mondial de Poker și câștigase deja 2,5 milioane de dolari din acest joc. Cu acești bani, s-a stabilit în Chicago, într-un apartament luxos, la etajul 43 al unui bloc cu vedere la parc. Avea prieteni, viaţă socială, tot ce își putea dori. I-a luat 6 luni ca să își dea seama că e la fel de blocat în viaţa sa cum este atunci când joacă poker și investește mulţi bani într-o mână slabă, dar rămâne cu ea. „Trebuie să ai disciplina să arunci totul la gunoi și să mergi mai departe”, spune el. Și chiar asta a făcut. Până în 2012, vizitase deja 45 de orașe din 13 ţări, mergând la turnee importante sau jucând online prin cafenele. În 2013, a ajuns la un templu budist din Thailanda, unde s-a despărţit de laptop și telefon și a petrecut 10 zile meditând câte 15 ore pe zi. Nu mai avea nimic și nu se simţise niciodată atât de fericit. Acum meditează înaintea fiecărui joc. De patru ani, Faraz este într-o călătorie continuă. Nu se cazează la hoteluri, ci stă la cine îl primește și toată viaţa sa se reduce la rucsacul și bagajul pe care le poartă cu el și în care are 5 tricouri, 2 perechi de pantofi, 3 cămăși și o haină, slipi, încărcătoare și adaptoare, laptop.

Joshua Millburn și Ryan Nicodemus fac apologia unui stil de viaţă minimalist pe blogul lor, „The Minimalists”. Ambii au 33 de ani, sunt prieteni de mici copii și au scris deja două cărţi despre cum au crescut în familii sărace în Dayton, Ohio, au ajuns ca, la nici 30 de ani, să aibă salarii de 6 cifre, apoi au căzut într-o criză existenţială şi și-au dat seama că nu sunt fericiţi, ca, în final, să ajungă să dea tot ce au pe o cabană din Montana. „Aveam tot ce îmi puteam dori. Și a fost nevoie să am tot, ca să realizez că nu eram fericit”, spune Millburn. Pentru el, decizia finală a urmat după ce mama i-a murit în aceeași lună în care el divorţase. A început prin a elimina din viaţa lui câte un obiect pe zi până a dat zecile de cămăși de firmă, pantofii, DVD-urile, televizorul, electronicele, tablourile și, în final, apartamentul. Când a terminat, l-a convins și pe Nicodemus, cu care este prieten din școala primară, să facă la fel.

Cei doi s-au mutat în Montana și au început să își scrie experienţa comună în cărţi și pe blog. La început, în prima lună de la lansarea blogului, în decembrie 2010, nu au avut decât 52 de vizitatori. În prezent, peste 4 milioane de oameni citesc blogul, încercând sau cel puţin gândindu-se să treacă prin aceeași experienţă. Desigur, fiecare este la alt nivel, sunt părinţi care își petrec timpul făcând ordine printre lucrurile din garaj și nu mai au timp de copii, sunt tineri care au muncit pe brânci pentru a-și îmbunătăţi condiţia însă au ajuns și mai nefericiţi, sunt oameni care au moștenit averi colosale și care trebuie să păstreze o imagine publică bună, când, în privat, sunt de-a dreptul nenorociţi. Lumea este plină de oameni nefericiţi, care caută cu disperare un sens.

Acum ceva timp a trăit un tânăr, care era și el bogat. Era și educat și toată viaţa trăise ceea ce i se predase, fusese un copil cuminte, ascultător, care nu s-a ţinut de prostii și ajunsese un tânăr manierat, respectuos și principial. Însă nu era împlinit, mai voia ceva. La un moment dat, în orașul în care trăia a venit un profesor care era extrem de renumit la vremea aceea pentru metodele sale neortodoxe prin care oamenii își puteau îmbunătăţi considerabil viaţa, puteau fi fericiţi și liberi, trăind o viaţă cu sens. Tânărul s-a dus la profesor și l-a întrebat ce să facă ca să obţină ce voia. „Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit și i-a zis: «Îţi lipsește un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea și urmează-mă.» Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot, căci avea multe avuţii” (Marcu 10:21-22).

De cele mai multe ori, această istorisire din Biblie este luată de creștini ca un mic ghid de mântuire sau ca o interdicţie pentru acumularea de averi. Însă Iisus nu a vrut să-i taie din oficiu de pe „lista mântuiţilor” pe cei bogaţi și, cu siguranţă, nu i-a condamnat pe ceilalţi la o viaţă de sărăcie și chin. Realitatea expusă și în această relatare, dar și în poveștile de viaţă de mai sus este că banii și proprietăţile nu aduc fericirea, ba în multe cazuri aduc nefericirea, stresul, depresia și ne distrag atenţia tocmai de la acele lucruri care ne pot aduce fericirea. „Ne plac mult lucrurile, dar realitatea e că ele nu fac parte din noi. Noi suntem suma experienţelor noastre”, explică și Thomas Gilovich, profesor de psihologie la Universitatea Cornell. Tânărul bogat l-a întrebat pe Iisus cum poate să obţină mântuirea ca și cum ar fi întrebat un negustor cât îl costă un anumit produs. Iisus însă i-a propus să încerce o experienţă. Cu siguranţă, pentru fiecare dintre noi ar fi fost un moment de cumpănă în faţa unei perspective nu foarte îmbietoare, însă în sfatul lui Iisus există mai întâi promisiunea fericirii. Pentru că Iisus S-a uitat la tânăr, „l-a iubit”, și i-a spus exact ce îi lipsea ca să fie fericit.