Statele Unite și-au votat liderul pentru următorii patru ani, în cel mai neinspirat sezon electoral din istoria recentă a federaţiei. Iată ce i-au lăsat alegătorii pe mână lui Donald Trump.

Republicanul Donald Trump a înfrânt-o pe democrata Hillary Clinton în alegerile prezidenţiale din SUA 2016 asigurându-și, în primă fază, poziţia de lider de stat cu 279 de electori. Tragismul rezultatului alegerilor prezidenţiale din SUA nu poate fi exagerat. Premisele lui par să ţină de cel mai răsunător eșec al educaţiei americane, iar consecinţele îmbină lehamitea electoratului privind politica (o caracteristică deja documentată statistic) cu incertitudinea care planează asupra unui viitor politic la fel de imprevizibil ca președintele votat de americani.

Simultan cu alegerea miliardarului populist în funcţia de președinte, California a legalizat consumul recreaţional de marijuana, iar site-ul serviciului canadian pentru imigrări a cedat din cauza numărului mare de accesări din ultimele ore. Mai serios este însă dezechilibrul produs pe pieţele financiare globale. Toţi cei trei indici principali de acţiuni scădeau marţi noaptea cu 4 procente pe Wall Street, iar tranzacţiile au fost suspendate temporar pentru indexul 500 Standard & Poor, pe fondul unei pierderi de 5%. Moneda mexicană, care s-a prăbușit pe măsură ce candidatul republican avansa în sondaje, a ajuns la un minimum record, iar panica a ajuns până în Asia, unde indexul Nikkei a scăzut cu peste 900 de puncte, sau 5,4%. Titlurile americane de Trezorerie, precum și cota pentru aur au crescut și la fel s-a întâmplat și cu yenul. Bursele se pregătesc pentru cea mai mare scădere de la 11 septembrie până astăzi.

Marea sortare

Este dificil de explicat cum un candidat de factura lui Trump – megaloman, lipsit de o minimă subtilitate necesară înţelegerii unor mecanisme politice, care au nevoie de o calibrare fină, nu de decizii din topor, lipsit de o platformă coerentă de măsuri, lipsit de experienţă politică și, ar spune mulţi, și de bun-simţ – a putut câștiga alegerile prezidenţiale din SUA, mai ales în condiţiile în care toată presa quality din America s-a poziţionat deschis împotriva lui. O variantă de răspuns ar putea fi cea propusă de jurnalistul Bill Bishop, care înainta ipoteza „marii sortări” a Americii. Mai exact, potrivit observaţiilor lui Bishop, în ultimii 40 de ani americanii s-au sortat în comunităţi în care oamenii trăiesc, gândesc și votează tot mai mult la fel ca vecinii lor. În 1976, exemplifică autorul, peste un sfert dintre americani locuiau în state în care candidaţii la prezidenţiale câștigau alegerile la o distanţă de 20% sau chiar mai mult. Însă în 2004, aproape jumătate dintre americani trăiau în regiuni mai omogene politic. O altă posibilă explicaţie, înrudită cu cea anterioară, ar putea fi aceea că educaţia a accelerat polarizarea opiniei publice americane, sedimentând opiniile fiecărei tabere, pe măsură ce aceia care o alcătuiesc au progresat academic. „Liberalii care au beneficiat de o educaţie superioară au devenit și mai liberali, în timp ce conservatorii care au beneficiat de o educaţie înaltă au devenit și mai conservatori”, scrie The Atlantic.

Bătălia strânsă pentru voturi subliniază o dată în plus divizarea și polarizarea americanilor, fiindcă diferenţele majore între candidaţi fac imposibilă aprecierea simultană a amândurora sau măcar aprecierea vreunei trăsături a contracandidatului. Mai mult, scorul atât de strâns al alegerilor indică și că mandatul care îl așteaptă pe Trump nu va fi deloc unul ușor. Intensitatea luptei pentru obţinerea lui nu avea cum să nu lase în urmă nenumăraţi americani nemulţumiţi de pagubele colaterale provocate de vot. Drumul spre cabina de vot a trecut mulţi americani prin conflicte aprige cu prieteni sau chiar cu rude de altă orientare politică. Fapt pentru care unii analiști îi atribuie societăţii americane un diagnostic de „tulburări de empatie”, întrebându-se totodată dacă acestea reprezintă o cauză sau o consecinţă a culturii politice curente.

Lehamite copleșitoare

Cu puţin timp înainte de alegeri, americanii de rând cu acces la internet se declarau copleșiţi de volumul de conţinut politic pe care îl întâlnesc online. Circa 37% dintre repondenţii unui sondaj Pew American Life spuneau că s-au săturat de cât de multe postări și dezbateri politice întâlnesc în social media. Nu mai puţin de 59% dintre ei mărturiseau că sunt stresaţi și frustraţi de discuţiile în contradictoriu pe teme politice care răsar pe reţelele sociale. Asta în timp ce un procent relativ apropiat – 64% – declarau că aceste discuţii i-au făcut să realizeze că au mai puţine perspective politice în comun cu prietenii lor de pe reţelele sociale.

Un alt sondaj, realizat tot în octombrie, de către Public Policy Polling, dezvăluie adâncimea rănilor ideologice pe care societatea americană le are de vindecat. În Florida, unde a fost efectuat sondajul, circa 40% dintre suporterii lui Donald Trump răspundeau cu „da” la întrebarea: „Credeţi că Hillary Clinton este un demon?”, în timp ce 19% dintre ei se declarau nesiguri în privinţa unui răspuns.

Climatul prezent este radical diferit de entuziasmul efervescent și de încrederea cu care americanii salutau instalarea lui Barack Obama în Biroul Oval. Paul Krugman, economistul evreu-american premiat cu Nobelul pentru economie în 2008, scria plin de dezamăgire în The New York Times: „Oamenii ca mine și probabil cei mai mulţi cititori ai NYT n-au înţeles cu adevărat ţara în care trăim. Am crezut că, până la urmă, conaţionalii noștri nu vor vota pentru un candidat atât de vizibil de necalificat pentru cea mai înaltă poziţie în stat, atât de tulburat temperamental și, pe cât de înfricoșător, pe atât de ridicol. Am crezut că naţiunea noastră, deși e încă departe de a fi depășit prejudecăţile rasiale și misoginismul, a devenit totuși mult mai deschisă și mai tolerantă, (…) că majoritatea americanilor preţuiesc normele democrate și statul de drept. Se vede treaba că am greșit. Că un număr uriaș de oameni – albi, predominant din zone rurale – nu împărtășesc deloc concepţia noastră privitoare la ce este America.”

SUA, văzută din pragul unui seism politic

Trump se instalează la Casa Albă cu promisiunea că va produce o revoluţie în modul în care s-a făcut politică până acum. Cel mai vizibil aspect sub care se va produce această revoluţie ar putea fi politica externă. Și, dacă de la Hillary Clinton ne-am fi așteptat să continue oarecum pe linia dialogului care evidenţiază interesul comun al statelor, de la Trump ne putem aștepta la o poziţie de unilateralitate în apărarea intereselor ţării sale. Altfel spus, este foarte probabil ca balanţa politicii externe a SUA să încline, sub conducerea lui Trump, spre exercitarea puterii mai degrabă decât spre exercitarea leadershipului.

Pe mâna lui Trump ajunge singura superputere economică a lumii, poziţionată astfel încă de la finalul Războiului Rece. „Forţa economică solicită o expresie politică”, aprecia profesorul român Paul Dobrescu, care nota în Geopolitica (Ed. Comunicare.ro, 2001) impactul masiv pe care l-a avut economia în fundamentarea poziţiei actuale pe plan internaţional a Statelor Unite. Dobrescu stipulează mai întâi că poziţionarea ca superputere a necesitat ca SUA să aibă capacitatea de a-și impune interesele și de a domina internaţional pe trei piloni: economic (inclusiv tehnologic), militar și cultural. Apoi autorul dezvoltă ideea, prezentând răspunsul SUA pe toate aceste paliere. În decursul unui deceniu (’90-2000), productivitatea a crescut cu 50%, mai mult decât în orice altă ţară din lume. Chiar dacă trendul nu mai este astăzi la fel de spectaculos, Barack Obama se poate mândri cu faptul că, în timpul mandatului său, rata de șomaj a scăzut semnificativ. Americanii au investit un procent uriaș în cercetarea pentru inovaţie. Potrivit estimării citate de Dobrescu, cheltuielile pentru cercetare reprezintă 40% din cât se cheltuie, la nivel mondial, pentru acest domeniu, lucru care s-a reflectat în asocierea industriei americane cu produsele tipice industriei moderne (vezi computerul, laserul, sateliţii). Aceste progrese au fost căutate și ca scop în sine, dar și ca un indicator de competitivitate. „Nu poţi fi competitiv fără progres tehnologic”, scria Dobrescu.

Apoi, investiţiile în domeniul militar au crescut exponenţial, mai ales după atacul de la 11 septembrie, când Statele Unite au început să justifice scorurile bugetare uriașe alocate bugetului armatei printr-o modificare radicală a strategiei. Mai exact, prin concentrarea pe prevenţie, pe eradicarea răului din stadiul de ameninţare, adică înainte să se manifeste faptic. Decalajul militar dintre SUA și celelalte mari puteri a devenit în scurt timp de nerecuperat, America devenind, incontestabil, liderul militar al lumii. „Dacă bugetele apărării din statele europene au scăzut după încheierea Războiului Rece și s-au menţinut astfel (doar Franţa și Marea Britanie alocând acestui domeniu puţin mai mult de 2 procente din PIB-ul lor), cheltuielile americane reprezintă circa 4 procente din PIB”, nota Dobrescu. Pentru a vizualiza mai clar proporţiile, e semnificativ că, numai în 2003, creșterea investiţiilor bugetare în domeniul militar era mai mare decât întregul buget nipon al apărării și egală cu suma bugetelor apărării din Marea Britanie, Canada, Belgia și Grecia.

Și sub aspect cultural, din perspectiva interpretării culturii ca „putere soft”, Statele Unite deţin un avantaj decisiv. „Mai presus de toate, prin intermediul filmului, al televiziunii, al computerului, SUA au exportat imaginea unei ţări în care multă lume ar dori să trăiască. (…) Ceea ce înseamnă capacitatea de a promova și impune valori recunoscute, modele de comportament împărtășite, idealuri asumate”, sintetiza Dobrescu.

America intră sub zodia Trump și aruncă relaţiile transatlantice într-o zonă de profundă incertitudine. Semnificativ, pentru colţul de lume în care ne găsim noi, este că același lucru se poate spune și despre evoluţia relaţiilor româno-americane.