Într-un moment crucial din „Cele două turnuri”, a doua parte a adaptării cinematografice a cărţii „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien, regele Theoden de Rohan este pus în faţa unei catastrofe și se întreabă: „Cum am ajuns aici?”.

Pe măsură ce lumea occidentală se confruntă cu un reviriment al autoritarismului și al populismului naţionalist – care pentru un istoric au rezonanţa neconfortabilă a celor două decenii de dinainte de 1914, dacă nu chiar a deceniului de dinainte de 1939 –, ne vedem nevoiţi să ne întrebăm același lucru. Cum am ajuns aici? În ultimii ani, europenii s-au obișnuit cu acest fenomen, din păcate. Acum același curent ia pe sus Statele Unite. Cum am ajuns aici?

În Europa, povestea este limpede: e vorba despre efectele uneia dintre crizele financiare globale care au afectat majoritatea ţărilor continentale (deși, s-o recunoaștem, Germania a fost afectată într-o măsură mai mică). Apoi mai este vorba de efectele nefericite ale monedei unice, care a adus beneficii Germaniei, dar care a dăunat multor naţiuni din zona Euro. În plus, așa cum evidenţia un articol publicat recent în Foreign Affairs, de către politologul olandez Cats Mudde, populismul european este parţial o roadă a ceea ce s-ar putea numi „revoluţia postindustrială”, sau dezindustrializarea multor zone urbane europene și migrarea către sectorul de servicii, în defavoarea producţiei. Acest aspect a crescut PIB-ul general al multor ţări europene, dar a lăsat multe buzunare pline cu… sărăcie. Acestea sunt zonele din care și-au extras sprijinul populiștii. Încă este șocant să vedem cum o ţară europeană este guvernată de un regim nerușinat și autoproclamat autoritar (ceea ce spune multe despre problemele Uniunii Europene, care nu face nimic cu privire la Ungaria). Chiar mai șocant este că partide declarat xenofobe au avut parte de un succes electoral semnificativ – nici pe departe ca acela înregistrat de majoritari, totuși în procente cu două cifre din votul popular – în ţări precum Marea Britanie, Olanda și Suedia, de obicei considerate exemple de liberalism sau democraţie socială. Cu toate acestea, înţelegem de ce s-a întâmplat așa.

Și-atunci cum să ne raportăm la situaţia din Statele Unite? Să nu pierdem timp recapitulând defectele lui Trump. Sunt multe, flagrante și notorii, atât calitativ, cât și cantitativ – aspect prin care vreau să subliniez că esenţa lor oripilantă nu este doar cunoscută, ci foarte bine cunoscută. Toată lumea știe cine este Trump. Însă întrebarea pe care o adresează europenii în dimineaţa zilei de 9 noiembrie 2016 este: Cum a fost posibil ca acest bărbat vădit necalificat să poată ajunge fie și în poziţia de a fi nominalizat de un partid important – partidul lui Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt și Dwight Eisenhower? Cum a fost posibil ca zeci de milioane de americani să fi votat pentru un evident rasist egocentric, care nu a guvernat în viaţa lui nimic și care n-a plătit niciodată niciun impozit direct (și, cel mai probabil, care n-a plătit niciun fel de impozit, cel puţin nu în ultimii zece ani)?

Cum a fost posibil ca acest bărbat vădit necalificat să poată ajunge fie și în poziţia de a fi nominalizat de un partid important – partidul lui Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt și Dwight Eisenhower? Cum a fost posibil ca zeci de milioane de americani să fi votat pentru un evident rasist egocentric, care nu a guvernat în viaţa lui nimic și care n-a plătit niciodată niciun impozit direct (și, cel mai probabil, n-a plătit niciun fel de impozit, cel puţin nu în ultimii zece ani)?

Este important să recunoaștem că aici au intervenit factori economici comparabili cu cei care se manifestă în Europa. Trecerea de la industria bazată pe mașini grele la industriile high-tech a devastat pături largi ale populaţiei. Statele din Vestul Mijlociu al SUA, care s-au îndreptat extraordinar de mult spre Trump, sunt cunoscute în SUA drept „centura de rugină” („rust belt”), fiindcă, după ce au fost cândva inima industrială a Americii, au ajuns azi pline de industrii în picaj sau chiar în faliment. Lucrul acesta a început încă de acum 40 de ani. Aceia dintre noi de o anumită vârstă își amintesc poate deplângerea pierderii unui stil de viaţă în piesa „Allentown”, a lui Billy Joel, care descria o zonă industrială prosperă din Pennsylvania (un stat care a fost multă vreme un bastion democrat, dar din care Trump a câștigat vreo 3 milioane de voturi). Iar „Allentown” a fost lansată în 1982! Însă trecerea la high-tech s-a accelerat în ultimii 20 de ani, multe locuri de muncă au fost relocate în Asia, unde costul cu mâna de lucru este mult mai scăzut. Toată lumea se plânge de asta, dar toţi continuăm să cumpărăm bunuri electrocasnice și haine produse în China și în Vietnam.

Sondajele de opinie au fost foarte volatile și, prin urmare, ghizi înșelători în privinţa rezultatului alegerilor, însă acele sondaje au cuprins doar răspunsurile oamenilor care au vrut să spună cu cine vor vota. Alte sondaje de opinie au fost în acord cu ce a urmat: ele arată, fără îndoială, că miezul suportului acordat lui Trump îl constituie sprijinul din partea bărbaţilor albi, de vârstă mijlocie, din pături socioeconomice joase, cei mai mulţi dintre ei afectaţi în mod disproporţionat de declinul producţiei și de prăbușirea sectoarelor industriei grele din economia americană. Însă Trump și-a atras și un sprijin general larg, incluzând aici mulţi votanţi care probabil ar fi cel mai bine descriși ca aparţinând ramurii de jos a păturii medii, mai degrabă decât ca aparţinând clasei muncitoare – sau cel puţin aspirând la clasa medie, însă temându-se că nu fac parte din ea.

Această aspiraţie și această teamă ajută de asemenea în explicarea fenomenului Trump. Și mulţi dintre suporterii lui nu merită ura pe care multe dintre elitele sociale americane au descătușat-o la adresa lor. Convingerea lor că sărăcesc nu poate fi expediată ca pur egoism sau ca vreo halucinaţie a unora care sunt de fapt bine, dar nu așa de bine cum le-ar plăcea lor. Acum știm, din volumul deschizător de drumuri al lui Thomas Piketty, Capitalul în secolul XX, că prăpastia dintre bogaţi și săraci, care s-a îngustat pe parcursul unei părţi semnificative din secolul XX, se mărește astăzi. Oamenii din clasa de mijloc chiar sunt pe cale să fie „retrogradaţi”, fiindcă veniturile lor chiar scad, cu adevărat, în timp ce ultra-bogaţii se îmbogăţesc și mai mult, pe spinarea clasei de mijloc. Oamenii care îl sprijină pe Trump sunt oameni care au fost storși de orice putere. Și care au motive să simtă furia ce îi face să îl perceapă pe Trump drept un personaj cu potenţial mântuitor.

Cu toate acestea, indicatorii economici nu pot explica, de unii singuri, succesul lui Trump. Până la urmă, dacă oamenii sunt furioși pe cei mai bogaţi 1%, de ce ar alege pe unul dintre ei, ba încă unul care se laudă nerușinat cu bogăţia lui și cu nemulţumirea faţă de sistemul de taxe și impozite, care mai ajută cât de cât la scăderea inegalităţii, și unul care (spre deosebire de o pleiadă de americani bogaţi și filantropi) nu ridică niciun deget pentru a-i ajuta pe săraci și nici pentru a contribui la dezvoltarea comunităţilor locale?

Sondajele de opinie sunt consecvente cu informaţiile despre cei care îl susţin pe Trump: muncitori „gulere-albastre”, care au evadat din democratismul tradiţional și formează o pătură de jos a clasei de mijloc, așa cum am explicat mai sus. Dar în această categorie de susţinători nu intră chiar toţi votanţii din clasa muncitoare sau din pătura de jos a clasei de mijloc: printre muncitorii hispanici și negri, rata de susţinere pentru Trump este aproape incredibil de joasă. Din acest motiv, Allentown a votat cu democraţii, pe când Pennsylvania a votat, per ansamblu, cu republicanii. Ceea ce demonstrează sondajele de opinie este următorul lucru: dacă dăm la o parte toate celelalte variabile (geografia, clasa socială, venitul, educaţia), singurul factor care ar mai fi putut prevedea victoria lui Trump este rasa. Trump are cotaţii aproape incredibil de joase printre hispanici, fie că sunt născuţi în SUA, fie că sunt imigranţi, fie că sunt educaţi sau nu, bogaţi sau săraci. Maximumul pe care Trump a putut să îl scoată aici a fost de 19%, iar minimumul a fost de 9%. (Faptul că exit poll-urile au arătat că Trump a câștigat 29% din voturile hispanicilor arată două lucruri: unu, că mulţi dintre hispanicii imigranţi nu sunt cetăţeni, și, doi, că Partidul Republican a implementat cu succes în multe state programe naţionale care i-au împiedicat pe hispanici să voteze.)

Trump a eșuat, de asemenea, printre americanii de altă etnie care deţin o diplomă universitară. Desigur, studiile universitare ne lărgesc orizonturile și ne învaţă să ne punem sub semnul întrebării „înţelepciunea moștenită” privind chestiuni precum rasa. De fapt, americanii cu studii superioare îl văd pe Trump în adevărata lui lumină. Cei care i-au susţinut campania și l-au propulsat la putere au fost albii săraci și needucaţi care au simţit (cu ceva dreptate) că suferă economic și care au dat vina pe „the man”, cum zic americanii – adică pe sistem, pe guvern – pentru situaţia lor. Dar acești oameni îi învinuiesc totodată și pe cei „de culoare”, cum le spun, mai delicat, americanii negrilor și hispanicilor.

Acesta este micul secret murdar al Americii. Faptul că încă este o ţară profund rasistă.

Mulţi dintre noi am crezut că prejudecăţile din anii 1960 au fost depășite cu succes. Însă ce a demonstrat acest ultim an (și ar fi demonstrat chiar și în situaţia în care Trump ar fi pierdut) este că, de fapt, Statele Unite au progresat mult mai puţin în privinţa prejudecăţilor etnice decât părea la prima vedere. Mijloacele de comunicare sunt, desigur, dominate de oameni cu studii superioare. Așa că mass-media nu a mai folosit un limbaj rasist și a prezentat un tablou al armoniei interrasiale. Însă acest tablou a fost amăgitor. Adevărul a fost tot timpul acela că prejudecăţile neplăcute s-au perpetuat nestingherite pe tot teritoriul Americii; ele însă n-au avut până acum o voce. Apariţia fulgerătoare a lui Donald Trump a făcut ca oamenii să își audă rostite gândurile și sentimentele pe care le nutreau, dar nu le puteau spune. Și, dintr-odată, spunându-le, s-au simţit împuterniciţi să își exprime propriile perspective xenofobe, rasiste și pline de ură. Ca urmare a faptului că cineva care apare la TV, care este apreciat public, cineva de succes, exprimă viziunea lor, prejudecăţile oamenilor s-au articulat – vehement și violent – în loc să fie suprimate sau sublimate. Ce a făcut Trump a fost să scoată la suprafaţă puroiul care curgea prin organismul politic american. Însă victoria lui nu a rupt pisica în două, ci tocmai invers.

Nu era, așadar, inevitabilă o astfel de explozie? Eu cred că nu. Mulţi dintre cei care susţin cele mai bigote opinii sunt bătrâni. Dacă s-ar fi menţinut consensul elitelor privind armonia etnică, probabil că acești bătrâni ar fi tăcut și ar fi părăsit treptat scena. Americanii sub 30 de ani au votat în proporţie covârșitoare împotriva lui Trump. Viitorul este în mâna celor mai toleranţi și a celor care practică acceptarea.

Mai este destinul în mâna acestora? Aici nu putem da un răspuns. Istoria secolului XX în Europa arată ce se poate întâmpla atunci când bigotismul este alimentat de carisma conducerii de vârf. Trump este periculos nu doar prin prisma a ceea ce ar putea face. În Biroul Oval, Trump s-ar putea să se dovedească a fi chiar mai moderat și mai sensibil decât acel Trump din timpul campaniei, care este probabil la fel de inventat și de calculat cum este cam orice altceva la Trump. Desigur, nu există garanţii, iar Trump cel real (în măsura în care îl poate cunoaște cineva) nu este predispus la a primi sfaturi. Cu toate acestea, prevederile constituţiei americane îl vor constrânge, așa cum au constrâns orice președinte – în ciuda faptului că partidul lui controlează și Senatul, și Camera Reprezentaţilor, ambele camere ale Congresului american. Indiferent ce se întâmplă la Washington însă, este înfiorător să te gândești până unde vor merge în fapte și cuvinte suporterii lui Trump acum, că sunt și că se simt validaţi de cel aflat în fruntea statului. Trump reflectă otrava din organismul politic american, însă, în loc să o elimine, el a exacerbat-o. Victoria lui va entuziasma totodată și xenofobii, și naţionaliștii din Europa.

Cum am ajuns aici? Parţial din cauza economiei, dar și din cauza problemei încă nerezolvate a rasismului din SUA. Pentru că albii, care în curând nu vor mai fi o majoritate în Statele Unite, sunt gata să îmbrăţișeze viziuni extremiste pentru a-și securiza poziţia în raport cu minorităţile etnice. Tolkien a scris Stăpânul ineleleor în timp ce Europa se polariza în privinţa rasismului și a ultranaţionalismului; cartea descrie o competiţie între autoritarism și „oamenii liberi”. Dacă ar mai fi trăit, probabil că Tolkien ar fi simţit că istoria se repetă. Oricum, sigur s-ar fi întrebat: „Cum am ajuns aici?”.

DISTRIBUIE:
David Trim
David Trim s-a născut în Bombay, India, în 1969, într-o familie mixtă australiano-britanică. Și-a petrecut copilăria în Sydney, apoi a urmat școli din Marea Britanie, absolvind magna cum laudae Facultatea de Istorie din cadrul Universității Newbold. Deține un doctorat în Studii de Război și Istorie, la King's College, care este parte a Universității din Londra.