Convenţiile celor două partide majore, sub umbrelele cărora se desfășoară întreaga scenă politică americană, au încheiat tradiţionalele discursuri publice preelectorale cu un antagonism esenţial. În timp ce republicanul Donald Trump a pretins că America și-a pierdut măreţia de altădată și are nevoie de el ca președinte ca să o recupereze, democraţii, prin vocea actualului președinte, au anunţat ţara că America este deja măreaţă și că tot ce trebuie este să continue așa. Ambele partide au făcut din bătălia pentru măreţia Americii o prioritate electorală, omiţând să ia în calcul o chestiune fundamentală: lipsa legitimităţii acestei măreţii.

Imperiul libertăţii”, „cetatea de pe deal”, „ultima speranţă superlativă de pe Pământ”, „naţiunea indispensabilă”. Nici de-a lungul istoriei, liderilor americani nu pare să le fi lipsit lirismul atunci când au vrut să le inspire maselor electorale credinţa în ceva ce, în știinţele politice, poartă un nume mult mai sec: „excepţionalismul american”. Astăzi asistăm la reîncălzirea discursului care a animat masele americane pe parcursul secolelor, deși republicanii neagă că s-ar folosi de acest tipar.

Într-un clip video care ar fi amuzant dacă ar fi o simplă parodie, candidatul republican la prezidenţiale Donald Trump insistă că „nu-i place” expresia vizată, fiindcă e jignitoare pentru ceilalţi. „Poţi să o gândești, dar nu poţi să o spui”, conchide Trump, al cărui slogan de campanie este „Make America great again” („Să facem ca America să fie din nou măreaţă”). Chestiunea interesantă este că sloganul a fost folosit iniţial în 1980, de un alt republican candidat la prezidenţiale, unul care a și ajuns președinte: Ronald Reagan.

În timpul candidaturii lui Reagan, Statele Unite chiar aveau nevoie să li se ridice moralul, fiindcă naţiunea trecea printr-o depresie economică puternică și era vizibil afectată de un șomaj acut și de o creștere a inflaţiei. Astăzi însă, cele mai pesimiste scenarii economice americane vizează cel mult o încetinire a ritmului de creștere, ceea ce explică de ce analiștii democraţi își exprimă cu atâta fermitate îngrijorarea că viziunea economică a lui Donald Trump este atât de diformă încât ar putea duce, nici mai mult, nici mai puţin, decât la „distrugerea economiei Statelor Unite”. Și tot de aceea, în discursul susţinut în cadrul Convenţiei Democrate, Obama a simţit nevoia să sublinieze că „valorile [americane, n.r.] nu au plecat nicăieri. Sunt la fel de puternice ca întotdeauna. (…) Nu ne temem de viitor; noi îl creăm, îl asumăm, ca popor, mai puternici împreună decât pe cont propriu.” Aceasta înainte să își invite simpatizanţii să o voteze pe Hillary Clinton și să arate lumii că „încă mai credem în promisiunea acestei măreţe naţiuni. În viziunea actualului președinte, America este deja măreaţă, și este vital ca liderii politici doar să continue ce a fost deja început.

Într-un sens, așadar, deși se contrazic, și republicanii și democraţii au adoptat o idee comună: fie că a fost, fie că este deja, în viitor America trebuie să fie măreaţă. Însă o privire onestă în istorie și una realistă în prezent arată că America nici nu a fost și nici nu este excepţională. Cel puţin nu în acel sens absolut care are priză la electorat.

Excepţionalismul american se bazează, în esenţă, pe două credinţe nejustificate. Prima este aceea că Statele Unite sunt o naţiune fundamental diferită de alte popoare, unică. Iar a doua, în strânsă legătură, este că America are și o misiune unică, aceea de a transforma lumea după chipul și asemănarea ideologiei sale.

O naţiune cu un caracter virtuos pare să fi fost descrisă atunci când Samuel P. Huntington susţinea că SUA sunt vitale „pentru viitorul libertăţii, democraţiei, economiilor deschise și ordinii”, sau când Bill Clinton lăuda SUA ca „indispensabilă pentru cultivarea relaţiilor politice stabile” în lume. O naţiune care iubește pacea, libertatea, drepturile omului, legea. Și totuși, scria Stephen M. Walt, în Foreign Policy, „Statele Unite au fost una dintre cele mai expansioniste puteri din istoria modernă. A început cu 13 colonii (…) și s-a extins în America de Nord, capturând Texasul, Arizona, New Mexico, și California de la Mexic, în 1846. Pe drum, a exterminat cea mai mare parte a populaţiei native și i-a limitat pe supravieţuitori la rezervaţii sărăcăcioase. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, dăduse afară Marea Britanie din nord-vestul Pacificului și își consolidase hegemonia asupra Emisferei Vestice.” Walt continuă trecând în revistă războaiele cu sute de mii de morţi (majoritatea civili nevinovaţi) lăsate în urmă de americanii aflaţi pe drumul spre atingerea superlativelor lor ideologice. „Unele dintre aceste acţiuni au fost, poate, necesare pentru a face America mai prosperă și mai sigură”, recunoștea analistul. „Însă în timp ce americanii ar considera, fără dubiu, astfel de fapte drept incalificabile dacă ar fi fost comise de alte ţări împotriva lor, niciun politician american nu a pus sub semnul întrebării aceste politici.”

Mai mult, deși predică internaţional apărarea drepturilor omului, America „a refuzat să semneze majoritatea tratatelor internaţionale pentru drepturile omului, nu face parte din Curtea Internaţională de Justiţie și a fost mult prea dispusă să acomodeze dictatori”, scrie Walt, amintind aici relaţia lui Hosni Mubarak cu SUA.

Cât despre presupusa misiune civilizatoare asumată de Statele Unite, aceasta nu este nicidecum unică. O simplă recapitulare a politicii externe practicate de britanicii apăsaţi de „povara omului alb” sau a colonialismului francez sub stindardul „mission civilisatrice”, ori a ideologiei imperialiste portugheze camuflate în missão civilizadora face ca nici măcar haosul pe care americanii l-au lăsat în Irak sub pretextul predării democraţiei să nu mai fie privit drept unic.

Chiar dacă americanilor le place să își asume meritele pentru nenumărate demersuri internaţionale pozitive, „America rămâne ceea ce a fost dintotdeauna – cel mai măreţ și cel mai extins experiment politic din istoria omenirii”. Cuvintele îi aparţin analistului John Podhoretz, care scria astfel pentru New York Post, lăsând să se înţeleagă că, deși americanii au o ideologie superioară, doar execuţia acesteia a lăsat de dorit. Poate însă că experimentul a fost cu totul altul: o naţiune care a demonstrat cât de puternică poate ajunge autoiluzionarea prin demagogie, dublată de posesia de resurse. Nu că Statele Unite nu ar fi avut și „momente” de măreţie, cum le numea Walt, în care a contribuit semnificativ la bunul mers al lumii – vezi intervenţia, paralelă cu cea rusă, în finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial. Însă de la „momente” la „calităţi inerente” este o diferenţă ca de la cer la pământ, pe care nu o acoperă decât observaţia istorică a faptului că „între marile puteri, a te considera special este norma, nu excepţia”.

Privind la prezent, revista Business Insider a cumulat 25 de motive economice, sociale și politice pentru care America nu este astăzi o naţiune măreaţă. Clasamente pe indicatori importanţi (libertate economică, libertatea presei, comerţ internaţional, servicii sociale, percepţia privind onestitatea, ș.a.) plasează Statele Unite pe locuri destul de departe de top. Însă cel mai dur apel de trezire la realitate l-a lansat un studiu efectuat recent de politologi de la Universitatea Princeton. Acesta a analizat o serie de 1.779 de iniţiative legislative introduse între 1981 și 2002, comparându-le cu sondaje ale opiniei publice (defalcate pe segmente de venit) și sondaje care au monitorizat opiniile grupurilor de interese. Portretul Americii, așa cum reiese din studiul amintit, este, nici mai mult, nici mai puţin, unul al unei oligarhii care mai are în comun cu democraţia doar titlul. „Elitele economice și grupurile organizate care reprezintă interese de afaceri au un impact substanţial independent asupra politicilor de guvernare a Statelor Unite, în timp ce grupurile care reprezintă interesele maselor și ale cetăţenilor de rând au o influenţă minoră sau chiar nulă”, au sintetizat cercetătorii. Iată un aspect real al unicităţii americane, pe care cu siguranţă nu îl vom auzi în niciun discurs electoral: acela că America e prima. Prima naţiune care funcţionează ca o oligarhie democrată.

DISTRIBUIE: