Câștigarea alegerilor prezidenţiale americane de către candidatul republican Donald Trump tocmai a fost inclusă de către compania de cercetare Economist Intelligence Unit, din cadrul grupului The Economist, pe lista celor mai periculoase 10 evenimente pentru viitorul umanităţii.

Cercetătorii au folosit un sistem care notează gravitatea evenimentelor pe o scară de la 1 la 25, o președinţie a lui Donald Trump strângând 12 puncte și plasându-se pe același loc cu „pericolul ca ameninţarea jihadistă să destabilizeze economia globală”. Cercetătorii consideră că mai grave decât aceasta ar fi doar trei evenimente: un colaps al investiţiilor în ţiţei, care să ducă la un alt șoc al preţului la combustibili; expansiunea Chinei, care să ducă la o confruntare armată în Mare Chinei de Sud; votul Marii Britanii de ieșire din Uniunea Europeană.

Cercetătorii s-au concentrat pe următoarele aspecte atunci când au calculat riscul ca Trump să fie președinte: ostilitate faţă de comerţul liber; o viziune de dreapta în ce privește Orientul Mijlociu și terorismul jihadist; alienarea faţă de Mexic și de China, care ar pune în pericol Parteneriatul Transpacific; tendinţe de a rezolva conflictele din politica externă prin soluţii militare, care nu s-ar dovedi decât o unealtă de recrutare pentru grupările jihadiste; ostilitate faţă de membri propriului partid și faţă de democraţi, care ar submina coerenţa deciziilor luate pe plan intern și extern. Der Spiegel l-a calificat pe Trump chiar ca „cel mai periculos om din lume” la ora actuală. „Există un coșmar mai înfricoșător decât să-l vezi pe președintele Trump într-o criză internaţională tensionată, indignat și nerăbdător, cu degetul deasupra declanșatorului nuclear?” se întreabă și NYTimes. Pe lângă ce ar însemna Trump pentru securitatea, dezvoltarea și imaginea Statelor Unite, mai există un aspect extrem de negativ și de infecţios la candidatura lui, care deja are efecte vizibile, și anume pierderea încrederii în faptul că democraţia este cel mai bun sistem politic și că este în continuare unul la care întreaga lume ar trebui să aspire.

Comuniștii se bucură, și Trump e de vină

China profită de ascensiunea lui Trump pentru a duce o campanie de PR în favoarea modelului comunist. Din acest punct de vedere, Trump sau „Chuanpu”, cum i se spune în China, este un dar pentru o ţară care vrea să îi convingă pe cei 1,4 miliarde de cetăţeni că un model politic în care conduce poporul este un drum sigur către haos și distrugere.

Publicaţiile din China nu au pierdut deloc timpul în a evidenţia pericolele democraţiei, așa cum s-a întâmplat de altfel și în timpul Primăverii arabe și al revoluţiei din Ucraina. Trump este descris ca un candidat „bogat, narcisist și coleric”, ale cărui remarci sunt „rasiste la modul abuziv” și „extremiste”. Mai adaugă faptul că „are gura mare” și este „antitradiţional”, fiind „populistul perfect”. Suporterii lui sunt „majoritatea albi, din clasa de mijloc, care au pierdut mult după criza financiară din 2008”. Publicaţiile notează, foarte corect de altfel, că SUA avea cea mai mare și cea mai stabilă clasă mijlocie din toată lumea vestică, dar că acum această clasă a luat-o la vale, scrie qz.com. „Mussolini și Hitler au venit la putere tot prin alegeri, o lecţie grea pentru democraţia vestică”, mai scriu ziarele din China. Cititorii se pot întreba, pe bună dreptate, dacă sistemul democratic este cel mai bun, având în vedere că și media occidentală l-a asociat pe Trump cu cele două personaje istorice, și chiar Trump a citat din Mussolini pe Twitter. „Ascensiunea unui rasist în politica americană îngrijorează pe toată lumea”, a scris Global Times, o publicaţie controlată politic.

Pentru ei, Trump este un personaj bun pentru a arăta deficienţele sistemului democratic, însăși ideea că o asemenea persoană ar putea deveni președinte. „Este pur și simplu de necrezut”, explică Nick Bisley, profesor de relaţii internaţionale. Prin ascensiunea lui Trump, se vede că democraţia poate produce bufoni, că poate deveni ușor un tip de carnaval decadent. „Dacă nu ai ști că se întâmplă în realitate, ai crede că e o glumă”, spune Bisley despre cum este perceput Trump de elitele politice din întreaga lume. Să vezi că în SUA, care are „unul dintre cele mai dezvoltate și mai mature sisteme democratice de alegeri electorale, alegători cu orientări politice diferite se bat între ei este șocant”, mai scriu publicaţiile chineze, făcând aluzie la ce se întâmplă la unele întâlniri organizate de echipa de campanie a lui Trump. Cititorii pot deduce că democraţia provoacă tulburări semnificative, scrie The Guardian. Ba, mai mult, se sugerează că democraţia nu este eficientă și, din moment ce „americanii știu că alegerile nu le pot schimba în realitate viaţa…, de ce să nu îl sprijine pe Trump și să își descarce mânia?”

Furia vs. Democraţia

Poate că chinezii încearcă să câștige ceva din ceea ce se întâmplă acum în America, dar aceasta nu înseamnă că reacţia lor este exagerată. Oricine se poate uita la Trump și poate spune: „Deci așa arată democraţia în secolul XXI.” Este o imagine extrem de dezamăgitoare și nu este singulară. Dacă ne uităm în Europa, vedem din ce în ce mai multe figuri înspăimântătoare ridicate la putere de votul publicului, indiferent că vorbim de Franţa, de Grecia, de Polonia, de Ungaria, de Slovacia, de Danemarca sau, mai nou, chiar de Germania. După nici măcar 100 de ani, Germania, care a adus lumii nazismul și încă își pune cenușă în cap pentru asta, ridică din nou naţionaliști la putere, după ce primul milion de refugiaţi intră în ţară. America este cea mai puternică și mai importantă democraţie a lumii, iar Germania este cea mai importantă și mai puternică democraţie a Europei și un caz special de tranziţie politică de succes către democraţie, și, cu toate acestea, iată ce se întâmplă. Francis Fukuyama definește în Sfârșitul istoriei și ultimul om sfârşitul istoriei ca finalul evoluţiei ideologice a umanităţii şi universalizarea democraţiei liberale ca formă finală de guvernare. Astfel singurele posibile forme de guvernare de după sfârşitul istoriei ar fi cele democratice, prin urmare, fascismul şi stânga radicală fiind excluse din peisaj.

Teoria – publicată mai întâi în 1989, sub forma unui articol, și apoi în 1992, ca volum – a fost extrem de bine primită la timpul respectiv, dat fiind ce se întâmpla la nivel geopolitic. În continuare, teoria rămâne valabilă din perspectiva multor politologi. Însă nu Fukuyama a inventat ideea de „sfârșit al istoriei” și trebuie menţionat că și Karl Marx a vorbit despre acesta, însă pariul lui era că acesta se va produce prin realizarea utopiei comuniste. Până acum, istoria părea să indice că Marx a greșit și Fukuyama are dreptate, însă ultimele evenimente arată cât de fragile sunt totuși aceste maxime și cât de deschiși suntem la experimente politice, în circumstanţe nefavorabile. Pare că democraţia funcţionează la cote maxime doar într-un climat de prosperitate, de bunăstare.

Donald Trump este un candidat care are un stil fascist și care se folosește de teme fasciste, iar răspunsul pe care îl primește este alarmant, crede Robert Paxton, profesor emerit de știinţe sociale la Universitatea Columbia și autor al cărţii Anatomia fascismului. Deși nu este bine ca termenul să fie folosit cu lejeritate și există totuși destule diferenţe între discursul lui Trump și ideologia fascistă, candidatul republican atrage același tip de public care a adus la putere fascismul și comunismul, și anume un public furios pe sistemul politic actual. În Italia înainte de Primul Război Mondial a fost o mare criză economică, la fel ca în Germania anului 1933. „Acum, avem această dihotomie ciudată între oameni care o duc extrem de bine, acumulând averi faraonice, majoritatea oamenilor de la mijloc, care o duc oarecum bine, și un grup de oameni care o duc rău… În final, rezultă o mulţime de oameni furioși”, compară Paxton prezentul cu istoria. 

Politica furiei nu schimbă doar peisajul american, ci și pe cel european, unde furia a fost în principal provocată de politica deschisă faţă de imigranţii arabi. „Cuvântul  folosit pentru a defini cel mai bine sistemul politic din Germania era «stabilitate». Dar criza refugiaţilor a schimbat fundamental peisajul politic al ţării”, scrie Der Spiegel, care avertizează că Germania a intrat într-o eră politică periculoasă, după ce naţionaliștii au intrat la guvernare în trei landuri germane, după alegerile regionale. „Nu este dificil a se vedea rezultatul: furia, frica, pretenţia de a deţine adevărul, teorii ale conspiraţiei, o stare de spirit care îi ridică pe acei politicieni care pot cel mai bine să manipuleze în niște situaţii pe care, adesea, tot ei le generează. Identitatea înlocuiește reprezentarea, la fel ca într-o dictatură”, scrie RFI despre succesul politicienilor extremiști.

Pe de altă parte, Dani Rodrik, profesor de economie politică la Universitatea Harvard și autor al mai mulor volume despre economia globalizată, spune că singura surpriză la succesul politicienilor populiști în democraţiile avansate este că a venit atât de târziu. „Chiar și acum 20 de ani era ușor de preconizat că lipsa de chef a politicienilor de top în a oferi remedii pentru inechitate și lipsa de securitate socială a erei hiperglobalizate va crea spaţiu politic pentru demagogi cu soluţii simple. Pe atunci erau Ross Perot și Patrick Buchanan; astăzi sunt Donald Trump, Marine Le Pen și mulţi alţii.” Conflictele între o economie hiperglobalizată și coeziunea socială sunt reale, iar elitele politice le ignoră pe propria barbă, spune Rodrik, care argumentase în cartea A mers globalizarea prea departe?, publicată încă din 1997, că „internaţionalizarea bunurilor, a serviciilor și a capitalului provoacă o fisură între grupurile cosmopolite, educate, profesioniste, care beneficiază în acest context, și restul societăţii”.

Reformă sau dezamăgire?

Nimeni nu ar trebui să fie mulţumit de acensiunea naţionaliștilor pe scena politică, fie că este vorba de SUA, de Franţa sau de Germania. În fiecare dintre aceste ţări, o asemenea alegere vorbește despre starea proastă de sănătate a sistemului politic local. Fiecare astfel de personaj care mai primește un vot vorbește despre un vacuum de leadership în partidele politice moderate, de stânga sau de dreapta. Chiar și aceste partide sunt pregătite să alunece spre extreme pentru a-și menţine relevanţa, în loc să găsească un mesaj politic relevant pentru problemele actuale. Elitele politice actuale par să fie paralizate de indecizie și de disperare în faţa pierderii electoratului tradiţional.

Deja de ani de zile elitele politice și-au îmbrăcat mesajele în corectitudine politică și au pierdut din relevanţă și veridicitate. Cadidaţii populiști vin să rupă acest ambalaj frumos și să arate că dedesubt nu există decât un vid de idei politice, iar electoratul rezonează astăzi cu furie la acest tip de discurs complet steril. Desigur, soluţiile alternative pe care aceștia le oferă sunt extrem de simpliste pentru problemele lumii de azi, populiste și chiar periculoase. Dar oamenii nu mai văd logic atunci când le este foame, când se tem să nu își piardă casa, când nu au bani pentru medicamente, când nu au pensii, când nu găsesc un loc de muncă ce să le ofere un trai decent.

„Două tipuri de clivaje politice sunt exacerbate în acest proces: unul legat de identitate, etnicitate sau religie și altul legat de venituri și de clasele sociale. Populiștii merg pe una dintre acestea, cu discursuri despre identitatea naţiunii sau despre diferenţele dintre bogaţi și săraci. Desigur, politicienii consacraţi sunt compromiși pentru că ei au stat la cârmă în tot acest timp. Totodată sunt imobilizaţi de naraţiunea lor de centru, care miroase a neputinţă și inacţiune,” explică Rodrik. Care ar fi soluţia pentru acești politicieni? În niciun caz modificări minore ale politicilor existente, care au produs criza de faţă, ci „o inginerie instituţională radicală”, precum au fost în istorie implementarea sistemului de ajutor social gratuit sau programele economice „New Deal”, adoptate de Statele Unite între anii 1933 și 1938 și care au reformat sistemul financiar și au readus economia la un nivel normal după Marea Criză economică.