Statele Unite ale Americii se bucură în lumea întreagă de un capital de imagine bun, dar nu pe deplin meritat. Păzitoare a democraţiei liberale, America a aplicat reţeta democraţiei în Orientul Mijlociu, lăsând un flagel în urmă, în timp ce impunerea „corectitudinii politicii” acasă înseamnă că în dreptul anumitor oameni care nu sunt de acord cu politicile „la modă” încălcarea dreptului de exprimare a devenit normă socială.

Puţini cunosc până unde poate ajunge SUA când vine vorba despre apărarea anumitor sentimente politice sau sociale. Puţini cunosc activitatea Comitetului pentru activităţi non-americane al Camerei Reprezentaţilor (HUAC), înfiinţat în 1938 pentru a investiga „lipsa de loialitate și activităţile subversive a persoanelor private, companiilor și angajaţilor bugetari suspectaţi de legături comuniste”. Mii de oameni din toată America au fost vizaţi pe nedrept. Profesori, soldaţi, bugetari și familiile lor și-au pierdut posturile, au dat faliment, și-au pierdut casele, au divorţat, s-au sinucis. Câteva sute de oameni de la Hollywood au fost puși și ei pe „lista neagră” a celor indezirabili și neangajabili, printre care Charlie Chaplin, Orson Welles și Paul Robeson. În această perioadă, în care prietenii și loialităţi au fost testate și multe au eșuat, are loc și povestea lui Dalton Trumbo și „a celor zece”, poveste ecranizată anul trecut în pelicula „Trumbo”.

Sentimentul anti-comunist a cuprins America imediat după al Doilea Război Mondial, iar „vânătoarea de vrăjitoare” a fost susţinută puternic de senatorul republican Joseph McCarth, care obișnuia să dea declaraţii de presă demonizând politica stângistă și răspândind paranoia în publicul american. Pe vremea aceea, oricine îndrăznea să vorbească despre reformarea Americii era imediat suspectat de trădarea celor care tocmai își pierduseră viaţa pe front. La Hollywood, trădarea s-a tras de la susţinerea greviștilor care cereau salarii mai mari. Dalton Trumbo, unul dintre cei mai aclamaţi scriitori și scenariști americani, alături de actori de renume, precum Humphrey Bogart, Lauren Bacall, Danny Kaye, erau solidari cu echipele de constructori și echipajele de filmat care organizau greve, câteodată devenite violente, pentru a cere salarii mai mari. Trumbo era de părere că dacă un director, un actor sau un scenarist obţine cât poate de mult de pe urma unui film, de ce nu i-ar ajuta și pe cei care lucrează „sub” ei.

Restul Hollywood-ului, prin vocea altor actori de renume, precum John Wayne, dar mai ales a editorialistei Hedda Hopper, fostă actriţă, transformată în „corespondentă” de top pentru tot ce se întâmpla în capitala filmului american pentru cei 35 de milioane de cititori ai ei, a pus grevele pe seama „extremiștilor periculoși”, adică comuniști, unii declaraţi (precum Trumbo), alţii nu. Despre Hedda Hopper se spune că era genul de femeie care îţi putea încheia cariera cu o mișcare de condei, și multe studiori au căzut în acea perioadă pradă șantajelor ei. Atacurile ei au fost nemiloase la adresa celor pe care îi suspecta că sunt comuniști, homosexuali sau reprobabili în vreun fel sau altul. „Cine este, mai exact în spatele acestor greve?” a fost întrebarea pe care ea a pus-o și care a aprins și mai tare spiritul american, aflat într-o luptă de apărare a valorilor democratice de infiltraţi ruși.

Trumbo s-a înregistrat într-adevăr ca și comunist în 1943, dar nu îi păsa atât de mult de asta, cât de sufletul Americii, pentru care și el luptase în război. „Tatăl meu a fost un gânditor independent… El lupta pentru principiul democraţiei, pentru justiţit și pentru drepturile omului,” a declarat anul trecut fiica sa, Mitzi, care a devenit o activistă pentru drepturile negrilor, încă de pe băncile școlii, fiind puternic influenţată de modul de gândire al tatălui său. Când primea scrisori de la fani naziști, care îi interpretaseră greșit intenţiile, Trumbo le ducea la FBI. În faţa „inchizitorilor”, Trumbo a rămas parte a „celor zece”, un grup de scenariști și regizori care au refuzat să depună măturie în faţa Congresului. Alţi martori, care au mărturisit numele colegilor bănuiţi de activităţi comuniste, au fost lăsaţi să își continue munca. Trumbo a făcut 11 luni de închisoare pentru sfidarea sa.

Efectele de a fi trecut pe o listă neagră, de a fi declarat indezirabil și de a avea reputaţia stricată sunt de multe ori trecute cu vederea, în special în cazul celor care se învârt în cercuri cu bani. Impresia generală este, poate, că pentru un timp, familia aceea va trebui să se descurce cu mai puţini bani. Dar Trumbo și-a dat toată avuţia pe avocaţi, a făcut închisoare, timp în care soţia sa a trebuit să se descurce cu trei copii, și-au vândut casa de la ţară și s-au mutat într-un cartier în care au fost primiţi cu ameninţări, iar copii au trebuit să schimbe școala. Fiind incapabil să găsească de muncă, Trumbo și-a mutat familia în Mexic, unde au stat în auto-exil aproape un deceniu. În acest timp, Trumbo a scris zeci de filme, sub diverse pseudonime, până când unul dintre ele a câștigat un premiu Oscar, iar reporterii nu ai reușit să dea de urma scriitorului fantomă.

Încă nu se știe care sunt toate filmele pe care le-a scris, dar incidentul cu Oscarul i-a dat oportunitatea să se întoarcă la Hollywood. Cu toate astea, doar în 1960, odată cu ecranizarea filmului „Spartacus”, în regia lui Stanley Kubrick, și a filmului „Exodus”, în regia lui Otto Preminger, a început să primească iar credit în public. Faptul că persoanele implicate în aceste două filme au sfidat regula generală, cât și ameninţările de boicotare, a făcut ca lista neagră să își piardă credibilitatea, un final nesperat pentru cei figurau pe ea. Trumbo a redevenit parte din Writers Guild of America, iar în 1975, cu un an înainte să moară, a fost recunoscut oficial ca adevăratul câștigător al Oscarului pentru filmul „The Brave One”. Chloe, soţia sa, care a mai trăit 23 de ani după moartea acestuia, a primit abia în 1993 Oscarul pentru filmul „Roman Holiday” în numele soţului ei, film apărut cu 40 de ani în urmă.

În perioada 1946-1952, președintele Truma a crescut numărul agenţilor FBI care investigau simpazinţi comuniști de la 3.559 la 7.029. Cu toate astea, până în 1959 chiar și președintele a recunoscut că înfiinţarea HUAC a fost „cel mai ne-american lucru” din timpul acela. Totuși, a durat încă 16 ani până când Comisia a fost desfiinţată, timp în care a continuat să investigheze cetăţenii americani până în 1975. E greu de crezut că nu au trecut nici 50 de ani de când astfel de lucruri se întâmplau în America. Este important ca în aceste momente, în care religia este indezirabilă și trebuie ascunsă de public, în care musulmanii sunt indezirabili pentru că ne amintesc că trăim cu ameninţarea teroristă lângă noi, în care refugiaţii sunt indezirabili pentru că ne vor fura slujbele, să reţinem că „lista neagră” nu a existat în mod oficial, ci ea a luat naștere în urma dezbinării unor prietenii, unor loialităţi, în urma șantajului emoţional și a fricii de a acţiona împotriva curentului. Deci, înainte de a face ce spune cineva, oricât de bine intenţionat și de încredere ar fi, și oricât de bine ar suna pentru noi ce spune, să gândim singuri pentru noi înșine.