În timp ce capitala Europei pare să fie paralizată de teamă și blocată de forţele militare care patrulează pe străzi, nici americanii nu sunt prea liniștiţi. Frica domină chiar și deciziile politice. Înainte de atentatele de la Paris, americanii și-au exprimat disponibilitatea primirii de refugiaţi sirieni. Între timp s-au răzgândit, iar motivele merită analizate.

Un sondaj de opinie recent indică faptul că majoritatea americanilor nu este prea încântată de ideea venirii refugiaţilor sirieni în SUA. Sondajul Bloomberg a arătat că 53% dintre americani sunt în dezacord cu politica guvernamentală privitoare la acești refugiaţi (conform planurilor iniţiale, trebuie acceptaţi în jur de 10.000 de sirieni). Alţii par ceva mai binevoitori, însă doar faţă de cei de religie creștină. Astfel, doar 28% dintre cei chestionaţi consideră că planul de primire a refugiaţilor nu ar trebui condiţionat de apartenenţa religioasă a acestora.

Ping-pong între politicieni

Unii candidaţi republicani la presedinţie, cum ar fi Jeb Bush și Ted Cruz, au sugerat fără rezerve că refugiaţii creștini ar trebui să aibă prioritate, ameninţarea teroristă din partea acestora fiind minimală. În plus, ei par să fie oarecum discriminaţi în raport cu ceilalţi cetăţeni sirieni. Cifrele indică un dezechilibru extrem de vizibil. De la începutul războiului civil din Siria, doar 2,4% dintre solicitanţii de azil în SUA sunt creștini, faţă de proporţia covârșitoare de 96% de musulmani (53 de creștini faţă de 2,184 musulmani). Luând în calcul acest aspect, la care se adaugă și teroarea care s-a instalat în Europa, Camera Reprezentanţilor a votat suspendarea legii (un vot de 289 contra 137) cu privire la acceptarea mai multor refugiaţi. Obama a declarat că își va folosi dreptul de veto împotriva acestei iniţiative.

Mai mult, liderul de la Casa Albă a avertizat că americanii „nu ar trebui să aibă teste religioase în privinţa compasiunii”. Încercarea de a-i selecta pe refugiaţi în funcţie de credinţa lor o consideră inacceptabilă, cum la fel de inadecvată este confundarea islamului cu terorismul. Cât de radicale sunt schimbările de viziune ale unor politiceni o indică atitudinea unui guvernator precum Chris Christie, care consideră că orfanii sub 5 ani nu ar trebui primiţi în acest moment în SUA. Totuși, în urmă cu două luni, Christie, marcat de drama lui Aylan Kurdi, băieţelul de 3 ani înecat în largul coastei turcești, spunea că America trebuie să facă ceva fiindcă „este o ţară plină de compasiune”. Asta a fost atunci. Acum, singura cifră acceptabilă este zero.

O istorie bogată antirefugiaţi

Par ciudate aceste poziţionări, dacă se iau în calcul cel puţin două aspecte. În primul rând, americanii își pot găsi ușor rădăcinile în fenomenul imigraţiei. John F. Kennedy chiar scria, în 1958, o carte de răsunet intitulată O naţiune de imigranţi. În al doilea rând, aceiași americani încearcă să se comporte, în marea lor majoritate (inclusiv o parte dintre politicieni), ca și cum ar fi total străini de ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu. Le este ușor să se detașeze de fenomen invocând distanţa. Nu ar trebui însă să își decline responsabilitatea morală. Situaţia de facto din Siria este rezultatul unui cumul de factori, printre care și criza irakiană generată de războiul cu americanii. Mulţi dintre foștii ofiţeri irakieni nu au avut alte alternative decât să se alăture armatei jihadiste, susţine The Guardian.

Desigur, este justificată prudenţa și dorinţa de autoprotecţie pe care o clamează opinia publică americană. Dar nu doar aceste elemente îi întreţin reticenţele. Privind în istorie, poate fi identificată o bogată tradiţie a sentimentelor negative ale americanilor și chiar a dispreţului lor faţă de refugiaţi. De exemplu, în 1642 imigranţilor catolici li s-a interzis să se stabilească în Virginia. Rapid, iniţiativa a fost preluată și de puritanii din Massachusetts. În ciuda acestor șicane, numărul catolicilor a continuat să crească. În cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, aceștia erau acuzaţi de către americanii nativi (majoritar protestanţi) de atitudini antidemocratice și antirepublicane. Actele de violenţă, chiar incendieri de biserici, nu au lipsit. În paralel, nici atitudinea faţă de negri (altă mare problemă pentru americani) nu a fost mai favorabilă.

Apoi, a venit timpul evreilor să resimtă indiferenţa Americii creștine. După 1933, mulţi evrei europeni au căutat refugiu în Statele Unite. În timp ce președintele Franklin Roosevelt a deplâns Kristallnacht, a anunţat că nu vor surveni schimbări legislative în politica imigraţiei. Chiar în pragul izbucnirii războiului au fost politicieni care au solicitat modificări în ceea ce privește cota de imigranţi acceptată. Aceștia au cerut primirea unui număr de 20.000 de copii evrei care să își regăsească viaţa și libertatea pe tărâm american. Antisemiţii și izolaţioniștii au reușit să se opună cu succes oricăror iniţiative de acest gen. Unul dintre apropiaţii președintelui chiar a spus că „20.000 de copii fermecători vor deveni prea curând 20.000 de adulţi urâţi”. Un caz celebru în această privinţă este cel al vasului Saint Louis, pe care s-au îmbarcat 937 de pasageri, dintre care 550 de femei și copii. Toţi erau evrei germani. Roosevelt, primul solicitat să îi primească, a refuzat. Canada și America Latină au procedat la fel. La Berlin, Goebbels exultă: „Nimeni nu vrea să-i primească!“ Aproape că avea dreptate.

Ce spun creștinii americani?

Continuând pe firul acestei istorii nefericite, nici evanghelicii americani din prezent nu par să știe foarte bine cum ar trebui să reacţioneze. Unii au poziţii destul de ferme, precum Franklin Graham, care a postat un mesaj prin care solicită reformarea politicilor de imigrare, pentru a se asigura că imigranţii musulmani „nu vin dincolo de frontierele noastre” într-un mod necontrolat. Alţii, în schimb, încearcă să împace ambele variante. Kevin DeYoung, pastor la University Reformed Church din Michigan, a deplâns atât „retorica dură antiimigranţi”, cât și „apelul larg pentru compasiune”, pe motiv că ambele nu au reușit să ia în considerare complexitatea situaţiei. „Mila creștină presupune să dorești siguranţa vecinului, cel puţin la fel de mult precum siguranţa celui de departe”, a spus el.

Pe de altă parte, Russell Moore, președintele Ethics and Religious Liberty Commission, a încercat să tranșeze chestiunea aducând în discuţie chiar istoria recentă, nu prea onorantă pentru americani. El consideră că prudenţa și dezacordurile cu privire la modul de menţinere a securităţii sunt justificate. Însă „ceea ce nu putem face este să abordăm demagogic problema, așa cum mulţi politicieni o fac acum. O întreagă generaţie dintre cei care fug de genocid va întreba dacă există o alternativă la religia toxică pe care tocmai a văzut-o”. Nedumerirea sa este legată de modul în care vor reacţiona creștinii. Vor risca să acţioneze asemenea lui Christos sau se vor mulţumi să se întrebe: „Cine este aproapele meu?” În opinia lui Moore, ambele situaţii au implicaţii masive. În funcţie de ceea ce va urma, se va observa ce a mai rămas din creștinismul american și din spiritul de solidaritate, ambele atât de clamate în timpuri pașnice.

DISTRIBUIE: