Alegerile prezidenţiale din Statele Unite au fost și sunt în continuare un exemplu de „așa da” predat în universităţile care studiază politica, comunicarea, relaţiile publice și sociologia, din toată lumea. Însă alegerile de anul acesta s-ar putea să schimbe acest „status quo”.

Secretarul de stat american John Kerry a mărturisit într-un interviu pentru CBS că vizitele sale recente în diverse colţuri ale lumii includ neapărat lămuriri cu privire la cursa electorală care a devenit „o rușine” pentru SUA. Întrebat ce cred alţi lideri de state despre haosul politic din America, Kerry a mărturisit că poate spune fără să exagereze că aceștia sunt „șocaţi”. La nivel internaţional, SUA a fost îndelung privită de alte democraţii ca o ţară echilibrată, matură și de încredere, dar acum această imagine este afectată. „Unele dintre întrebările pe care mi le pun și felul în care le pun… pentru mine e clar că ce se întâmplă acum e o rușine pentru ţara noastră”, a declarat Kerry.

Discursul candidaţilor republicani care au mai rămas în cursă, Donald Trump și Ted Cruz, este unul violent, rasist, sexist, fascist, care merge până acolo încât, dacă ar deveni realitate, ar încălca anumite legi internaţionale. Situaţia este de așa natură încât candidaţii nu au în spate nici măcar susţinerea partidului, dar în schimb au câștigat-o pe cea a oamenilor, care în noiembrie vor alege noul președinte. Se preconizează că din partea republicanilor candidatul final va fi Donald Trump, iar din partea democraţilor, Hillary Clinton. Ambii candidaţi sunt departe de stilul și politica cu care ne-a obișnuit președintele Obama, ceea ce nu ar fi neapărat ceva rău dacă ecuaţia nu l-ar include și pe Donald Trump.

Un showman la circ

Phineas Taylor Barnum le este prezentat studenţilor ca primul om de PR (n.r. relaţii publice). De fapt, PT Barnum a fost un circar, la propriu și la figurat, care a călătorit prin lume cu circul său, Ringling Brothers and Barnum and Bailey Circus, elaborând extravaganţe care l-au făcut faimos. Practic, ceea ce a elaborat Barnum a fost un joc de imagine studiat până în ziua de azi, atât pentru descoperirile făcute prin metodele aplicate de el, cât și ca exemplu negativ,

Barnum a devenit cunoscut publicului în 1835, când organiza expoziţii care o aveau în centru pe o femeie afroamericană, oarbă și aproape paralizată, pe nume Joice Heth, despre care susţinea că avea 160 de ani și că fusese asistenta medicală a lui George Washington. Femeia a murit un an mai târziu, când s-a aflat că avea de fapt 70 de ani. Deși  minciuna lui Barnuma fost descoperită, asta nu l-a împiedicat să aibă iniţiative similare o viaţă întreagă, și să aibă și succes. Cazul lui a demonstrat că nu există reclamă negativă și că pentru public altceva contează, nu realitatea.

Prin urmare, nu este de mirare că Barnum a rămas cunoscut pentru fraza „Câte un fraier se naște în fiecare minut”. Succesul său se baza pe faptul că întotdeauna publicul său credea că participă la cel mai grozav lucru din lume. „Fă-i să creadă că produsul tău le va da exact ce își doresc și vor veni să îţi cureţe rafturile.” Cum făcea Barnum asta? Prin manipularea presei, o inovaţie la acea dată. Se poate spune că el a fost cel care a descoperit că presa nu este vreun organ de supraveghere și informare, și că stă în puterea lui atât să stabilească agenda, cât și imaginea care ajunge la public prin acest mediu de comunicare. Așadar, prin publicitate mincinoasă și manipulare, Barnum și-a atras clienţi și a creat un interes greu de egalat la vremea respectivă pentru circul și expoziţiile sale.

Astăzi, cei mai mulţi profesioniști din domeniu consideră tacticile lui Barnum lipsite de etică și nepracticabile, desigur, dacă nu ești Donald Trump. Ca și Barnum, Trump este un circar, care atrage lumea la niște spectacole politice așa cum nu prea s-au văzut pe scena americană, agresive, amuzante, scandaloase. Ca și Barnum, Trump nu spune decât exact ce vrea publicul să audă. Când vorbește cu clasa muncitoare spune „Iubesc clasa muncitoare”, când vorbește cu cei needucaţi spune „Îi iubesc pe cei needucaţi”, când vorbește cu albi spune că va opri imigraţia, când vorbește cu imigranţii din America Latină spune că îi iubește și pe ei. Mesajele lui, complet lipsite de substanţă, de strategie și viziune politică, se bazează complet pe generarea de emoţii ușoare și pe un fel de instinct politic primar, care spune că trebuie să își facă praf adversarii, cu orice preţ, și trebuie să își câștige electoratul, tot cu orice preţ. Trump este un animal politic de circ și îi atrage pe cei care, dacă nu s-ar duce la întrunirile lui, probabil că s-ar duce la circ, pentru că haosul, ciudăţenia, batjocura și chiar violenţa îi amuză.

Administratorul de circ

La fel ca PT Barnum, Trump nu își poate asigura succesul de unul singur, doar vociferând de la tribunele unor orășele americane, în faţa câtorva zeci de oameni. Presa îl ajută. Dar, spre deosebire de anii 1800, astăzi nu mai suntem angrenaţi în jocuri de descoperire, știm foarte bine cum funcţionează presa, ce se poate obţine prin ea și ce efecte poate avea asupra publicului.

Din iunie 2015, când Donald Trump și-a anunţat candidatura, și până în septembrie 2015, când cursa electorală era încă la început și încă erau destui candidaţi în cursă, Trump singur fusese subiectul a peste 2.000 de rapoarte media în presa americană, conform platformei de analiză media Zignal Labs. De fapt, studiind datele analizate de Crimson Hexagon, o altă platformă de analiză media și socială, profesorul de politologie John Sides argumentează în Washington Post nu doar că există o legătură între apariţiile în presă ale lui Trump și creșterea sau scăderea lui în sondaje, ci și că prima o determină pe a doua. Când presa americană oferea spaţiu celorlalţi candidaţi, sondajele lui Trump urmau să scadă, iar când presa i se dedica iar lui, sondajele urmau să crească. Dar nu contează și ce spune presa? Pare ciudat ca sondajele lui Trump să crească, dacă presa îi facă multă reclamă, dar reclamă negativă. Platforma Crimson Hexagon analizează și acest aspect, clasificând apariţiile în presă drept pozitive, neutre sau negative, comparându-l pe Trump cu media celorlaţi candidaţi ai Partidului Republican. Datele arată că într-adevăr Trump are parte de mai multe „recenzii” negative, dar nu la o diferenţă semnificativă faţă restul candidaţilor. Ceea ce sugerează că diferenţa o face cantitatea, nu tonul apariţiilor în presă.

Este greu de crezut că presa nu este conștientă de efectul pe care îl are. De fapt, mai mulţi realizatori TV s-au scuzat că fac ce fac și îl aduc în discuţie pe Donald Trump, spunând că este pur și simplu un personaj prea atipic pentru politica americană pentru a fi ignorat. Prea puţină lume vorbește însă despre un alt tip de obligaţie care joacă un rol în acest cerc vicios. Președintele Obama, prezent luni la o decernare de premii pentru jurnalism, a spus în discursul său că o parte din vina pentru tonul acestor alegeri prezidenţiale este pe umerii jurnaliștilor politici, care nu îi împing pe candidaţi spre o discuţie de substanţă despre viitorul ţării, cărora nu le pun întrebări care să conteze, ci nu fac decât să dea o platformă retoricii vulgare în care se complac aceștia. Președintele a spus că peisajul media s-a schimbat de când a candidat el în 2008, când „exista un preţ de plătit dacă spuneai ceva și apoi făceai sltceva complet diferit”. Mass-media nu pare să mai își asume responsabilitatea de a verifica ce transmite, în general, și ce transmit candidaţii, în special. America are de-a face cu o campanie electorală marcată de o lipsă grosolană de raţiune, statistici, analiză, perspectivă, responsabilitate, atât din partea candidaţilor, cât și a presei.

Aici, cercul se lărgește cu încă o za. Presa nu face agenda publică, ci doar fuge după like-uri într-o epocă în care oamenii nu mai citesc decât câte un paragraf de pe smartphone, în care presa scrisă este în cădere liberă (The Independet a publicat luna trecută ultima ediţie printată) și în care, dacă jurnaliștii petrec timp verificând informaţii, pierd momentul de „trending”, iar asta înseamnă că pierd bani. Tirania like-urilor și a tweet-urilor înseamnă că reţelele sociale dictează într-o anumită măsură conţinutul din presă, prin modul de afișare care este dependent de numărul de „fani” ai unui subiect, care devine astfel „trending”. Și asta nu este valabil doar pentru presa scrisă. A doua dezbatere a candidaţilor republicani, organizată de CNN, a fost urmărită de 23 de milioane de oameni, un record istoric pentru postul de televiziune. De ce? Donald Trump a fost prezent și toată afacerea a fost un circ. Televiziunile au nevoie de rating, iar oamenii schimbă canalul când apare un personaj mai anost. Este atât de simplu. Ca și consumator de presă, îţi trebuie voinţă să nu te îndrepţi spre senzaţional, ci să consumi ceva care, deși e anost, este important. Ca presă, trebuie o boicotare generală a acestui tip de conţinut, pentru a nu se crea monopol. Donald Trump există la intersecţia dintre o clasă politică complet inadecvată să răspundă problemelor pe care le-a creat, o presă subjugată banilor și tehnologiei și un public care nu mai are timp și voinţă să își exerseze mușchii minţii.