„Odată cu comandantul Chavez, a murit şi socialismul secolului al XXI-lea”, le-a spus scriitorul Mario Vargas Llosa latino-americanilor, cerându-le totodată să renunţe la utopia unei societăţi perfecte, în care toată lumea este fericită, pentru că „aşa ceva nu există”. Au trecut doar doi ani de la această declaraţie și cine s-ar fi gândit că socialismul, căruia i s-a declarat decesul, refuză să fie înmormântat? Mai mult decât atât, se încăpăţânează să se afirme din nou chiar în cea mai liberală ţară din lume. Americanii devin tot mai fascinaţi de un sistem social de care, de pildă, românii s-au detașat prin vărsare de sânge.

„El se declară cu mândrie socialist, o etichetă umilitoare pentru republicani și evitată de cei mai mulţi democraţi”, scrie The Observer. Este vorba de Bernie Sanders, unul dintre candidaţii la prezidenţiale cei mai în vogă, care continuă să sufle periculos în ceafa lui Hillary Clinton. De ce acordă americanii atât de ușor voturile unei persoane care nu doar că este înaintată în vârstă (are 74 de ani), dar care are și idei care ar trebui să fie incompatibile cu o Americă tradiţional liberală? „Deși Bernie Sanders nu va câștiga, ideile sale sunt câștigătoare”, anticipa NBC după ce senatorul de Vermont a intrat în cursa prezidenţială.

Puţini se gândeau că Sanders va avea o cursă fulminantă. Este surprinzător parcursul său, fiindcă cei mai importanţi lideri democraţi o preferă pe Clinton pe motiv că „Sanders este mult prea la stânga pentru a câștiga alegerile”, scrie NBC. Cu toate acestea, tocmai acest socialism nedisimulat i-a dat cheia succesului. De aici derivă și surpriza, fiindcă ideile sale nu cad în neant, ci par să se plieze pe ideile tot mai multor americani. „Reușitele lui, mai ales în faţa publicului tânăr și foarte tânăr, indică o mutaţie semnificativă în mentalul american. Un trend, dacă vreţi, care va duce nu peste multă vreme la o schimbare radicală a societăţii americane”, concluzionează Sever Voinescu, în Dilema Veche.

Robin Hood în stil american

S-au săturat oare americanii de prea multele derapaje ale democraţiei și vor să guste ceva din consistenţa socialismului? Sau poate că liberalismul și-a atins limitele și socialismul de factură marxistă pare ceva mai atractiv pentru o societate obosită de crize, de nevoi neîmplinite și de clivaje sociale? „Senatorul american a adus în centrul dezbaterii politice din SUA şi din lume câteva concepte care echivalează cu o revoluţie de catifea în mijlocul unei culturi neoliberale”, susţine un cotidian românesc.

În 2010, Sanders a pus o întrebare în Senat care definea clar orientarea sa politică. „Câte case vă trebuie ca să puteţi locui?” a fost întrebarea centrală a unui discurs maraton, de exact 8 ore și jumătate, în care a atacat furibund în direcţia scăderii impozitelor. Astfel s-au profilat la orizont inamicii săi potenţiali: oamenii bogaţi, corporaţiile, marile finanţe, Wall Street-ul. A refuzat să fie susţinut în campanie prin donaţii mari, argumentând că nu vrea să aibă o datorie politică faţă de milionari și miliardari, în cazul în care va ajunge ocupant al Casei Albe. De aici derivă și mesajul său prezidenţial, unul circumscris ideii de egalitate. Cu alte cuvinte, statul trebuie să ia de la cei bogaţi și să dea la cei săraci. Restul concepţiilor lui Sanders au menirea de a completa această viziune politică: educaţie universitară gratuită, asistenţă medicală gratuită, protecţie socială extinsă, taxare progresivă a marilor averi.

Se duce America spre stânga?

Evident, ideile lui Sanders au impact major, fapt dovedit de procentele pe care reușește să le obţină la urne. Ciudat este că acest fapt se întâmplă în SUA, adică în inima capitalismului. De ce războiul deschis împotriva miliardarilor a atras atât de mulţi simpatizanţi într-o ţară în care bogăţia nu a fost percepută ca un delict? Din contră, sintagma de „ţară a tuturor posibilităţilor” continuă să fie emblema unui anumit mod de a fi și a unei anumite relaţii cu partea materială a vieţii. Însă coarda sensibilă a electoratului este atinsă în virtutea nu doar a faptului că veniturile medii ale cetăţenilor au scăzut constant în ultimii ani, dar și a discrepanţelor de venituri între clasele sociale, ce depășesc cifre record. Conform unor date publicate de Fortune, cele mai bogate 160.000 de familii din America deţin averi egale cu veniturile a 145 de milioane de concetăţeni. Evident, Bernie Sanders nu a ratat ocazia să menţioneze acest clivaj, spunând că „0,1% dintre americani au averi cât 90% din populaţia mai săracă americană”. În acest context, necesitatea redistribuirii veniturilor aproape că nici nu mai necesită comentarii. Sanders a știut să structureze un discurs anticapitalist și suficient de comunist de neconceput, de exemplu, în anii Războiului Rece. Prezidenţiabilul american pozează astfel ca un Robin Hood îmbrăcat bine în haine marxiste.

În consecinţă, rezultatul său poate fi evaluat și pe fondul acestei confuzii, una care „este folosită pentru a introduce în discuţie idei de-a dreptul comuniste, precum învăţământul gratuit și redistribuirea averilor”, susţine Florin Curta, profesor român la Universitatea din Florida. Întrebat de către revista The College Fix cum i-ar răspunde unui tânăr american convertit într-un fan Ben Sanders, Curta este foarte direct: „Nu încercaţi să îmi băgaţi pe gât aceste idei, pentru că eu chiar știu foarte bine la ce consecinţe pot duce, deoarece le-am experimentat, nu dintr-o carte, ci pe pielea mea.”

Confuzia din jurul stângii

Este clar că pentru unii socialismul este anticamera comunismului. Se ignoră însă prea ușor faptul că, sub sintagma de socialism, se ascund o varietate de ideologii (socialismul marxist, comunismul, socialismul anarhist, socialismul reformist, social-democraţia), care au diferite nuanţe, nu toate ducând la formula finală a comunismului. Deși au ca element comun prioritatea colectivităţii în raport cu individul, de aici derivând și accentul insistent pus pe conceptul de putere a poporului, totuși socialismul, ca sistem politic, nu poate fi văzut doar prin lentilele extremismului de stânga care a însângerat decenii la rând istoria. Pentru unii, socialismul continuă să rămână formula ideală tocmai prin faptul că oferă garanţia și protecţia necesară unei majorităţi sărace strivite de forţa unei minorităţi bogate.

De aceea se încearcă diferite strategii pentru o disociere a socialismului de comunism, cel din urmă fiind văzut doar ca varianta eșuată a primului. Mai mult chiar, socialismul ar avea origini nobile, atâta timp cât principiile sale pot fi regăsite și pe paginile Bibliei. „Nu e o glumă, este chiar extrasă din Biblie”, spunea Putin. Mai greu descifrabilă este poziţia papei Francisc, care sugera o posibilă asociere între ideologia socialistă și învăţăturile hristice atunci când avansa ideea „comunismului care a furat steagul creștinismului”. De altfel nu de puţine ori Francisc a fost acuzat de idei marxiste datorită concepţiilor lui şi criticilor aduse capitalismului. Mai mult, într-una dintre cărţile sale a numit structura modernă a bunăstării „noua tiranie” și le-a cerut oamenilor bogaţi să împartă ceea ce au și cu cei nevoiași. Potrivit declaraţiilor sale, comuniștii îmbrăţișează, de fapt, principiile creștine, vechi de 20 de secole.

Sisteme diferite, rezultate dezastruoase

Alţii nu par atât de dispuși să identifice aceste similitudini. De exemplu, Vladimir Tismăneanu, în cartea Despre comunism. Destinul unei religii politice, susţine că bolșevismul, în oricare dintre încarnările sale, a urmărit „crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetăţeanului și a spiritului civic”. Cu alte cuvinte, cu greu se pot face asocieri cu fundamentul creștin, fiind mai degrabă rezultatul unei proiecţii a așteptărilor umane decât o concepţie care originează în teologia creștină. Fiind utopice, ideile socialiste trebuie abandonate, este concluzia fermă a politicienilor de dreapta. Ar avea și multe exemple pe care să le ofere. Socialismul de factură democratică din Grecia a fost un eșec, PASOK (care în 2009 obţinea 43% din voturi) cedând mai târziu, în mod lamentabil, puterea formaţiunii lui Tsipras, adică spre o stânga și mai radicală. Cazul grecesc nu face decât să ilustreze cât de facilă este alunecarea spre promisiunile ultrasocialiste în momentul în care oamenii simt că au cuţitul la os. O situaţie similară poate fi întâlnită și în Spania, unde Podemos, pe fondul prelungitei crize economice, a obţinut la alegeri suficiente voturi încât să poată emite pretenţii. Această ușurinţă cu care lumea (lovită de dificultăţi) migrează spre stânga ar trebui să determine o focalizare a atenţiei mai insistentă și pe cazul venezuelean, unde prăbușirea economică a ajuns la cote record, după cei 16 ani de administraţie Chavez. Luând în calcul doar aceste puţine exemple, s-ar putea concluziona că dreapta ar fi o soluţie mult mai viabilă.

Însă, nu cumva și capitalismul este la fel de derapant? „La nivel teoretic, și socialismul și capitalismul absolutizează proprietatea, însă în maniere diferite. În practică, socialismul se transformă în capitalism de stat, «aparatcikii» (n.r. înalţii activiști ai partidului comunist) devenind adevăraţii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat, căci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate”, spune  John Medaille, conform ZF. Cu alte cuvinte, abordarea ambelor tabere este posibil să fie greșită. La prima vedere, socialismul pare că oferă soluţii acolo unde capitalismul creează probleme, generând însă un alt carusel de probleme. „Socialismul favorizează non-utilizatorul, non-producătorul, non-contractorul şi non-economul”, spune Hans-Hermann Hoppe, unul dintre cei mai importanţi gânditori liberali contemporani. Pe de altă parte, capitalismul accentuează sărăcia, după cum de mai multe ori amintea suveranul pontif. Ar putea fi găsită și o soluţie de compromis? Dacă capitalismul ar pune mai mult accent nu doar pe economia de piaţă, ci și pe educarea eficientă a oamenilor pentru a face faţă jocului aspru al vieţii, poate că masa celor care ar visa la o societate utopică s-ar diminua. Principalul motiv pentru care oamenii se luptă cu dificultăţile financiare este acela că au trecut prin școală fără să înveţe nimic despre bani, crede Robert Kiosaky, unul dintre cei mai cunoscuţi educatori în domeniul finanţelor. Deocamdată, nici stânga, nici dreapta nu au găsit soluţiile potrivite, în condiţiile în care sărăcia face casă bună cu ambele variante. Suntem încă departe de formula perfectă, democraţia (chiar imperfectă cum este) fiind, totuși, de departe preferabilă celorlalte experimente sociale. Chiar dacă „înţeleasă în sensul ei complet, democraţia e nici mai mult, nici mai puţin decât o utopie, fiindcă i-ar fi şi imposibil să-şi ţină toate promisiunile, exorbitante şi contradictorii”, după cum aprecia Lucian Boia în cartea Mitul democraţiei, are totuși avantajul de a nu-i confisca libertatea individului. Iar cine a avut (ne)șansa de a gusta din oferta socialismului extrem poate deja să anticipeze unde și cum se va termina drumul.