Au trecut cinci zile de când am aflat că în Alep, Siria, a murit și ultimul medic pediatru, într-un atac mișelesc asupra unuia dintre puţinele spitale care au mai rămas în funcţiune. Alături de el, alte 50 de persoane, pacienţi, vizitatori, asistente, și-au pierdut viaţa. Dacă memoria nu ne înșală însă, ultimele vești de anvergură care veneau din Siria erau despre instaurarea, în premieră, a unui armistiţiu și retragerea trupelor rusești. Așadar, ce se întâmplă de fapt în Siria?

Două milioane de oameni trăiau în Alep acum cinci ani de zile. Astăzi, au mai rămas 400.000, care se chinuie cu încăpăţânare să își trăiască viaţa de zi cu zi, să își deschidă magazinele, să se îmbrace la costum, să își educe copiii ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Unul dintre acești oameni era doctorul Mohamed Moaz, un tânăr pediatru de 36 de ani, care a ales să rămână în Siria chiar și după ce părinţii săi au fugit în Turcia. Avea să îi viziteze în câteva zile, dar nu a mai apucat.

La revedere, 27 februarie!

Data de 27 februarie 2016 a fost o zi în care a părut că întreg pământul a suspinat relaxat, pentru prima dată de la începutul războiului civil din Siria. De o parte și de alta a conflictului, forţele armate au hotărât încetarea focului și deschiderea negocierilor de pace la Geneva. Cu toate acestea, realitatea este că doar în ultima săptămână mai mult de 200 de persoane au murit în schimburi de focuri și bombardamente.

Astăzi, cel mai mare oraș sirian este din nou ţinta atacurilor, iar locuitorii săi sunt din nou expuși fricii, care le omoară orice speranţă că lucrurile vor reveni la normal. Ferocitatea și cruzimea ultimelor atacuri asupra orașului Alep sunt neobișnuite chiar și pentru teatrul de operaţiuni din Siria. Peste 260 de atacuri aeriene, 110 atacuri de artilerie, 18 proiectile și 68 de bombe au fost lansate de către regimul sirian începând cu data de 27 februarie, conform grupului din opoziţie cunoscut drept „căștile albe”. Din ce în ce mai des, ţintele acestor atacuri sunt civile: spitale, organizaţii și grupări umanitare, centre de îngrijire, sisteme de ambulanţă și chiar birourile administrative ale organizaţiilor nonguvernamentale. Violenţa depășește nivelul de dinainte de armistiţiu, spun localnicii.

Chiar și singurul drum de ieșire din oraș este constant atacat de armata lui Assad, atât aerian, cât și prin folosirea lunetiștilor. Este singurul drum pe care îl poate folosi opoziţia, dar și mulţi dintre civili. Impresia generală este că regimul de la Damasc pregătește un asalt de anvergură asupra orașului, care se află deja în semiasediu. De la începerea războiului, metropola de la graniţa cu Turcia a fost constant divizată între forţele regimului și rebeli, care ocupă încă o parte din oraș. Cucerirea deplină a orașului ar înclina semnificativ balanţa în favoarea învingătorului și ar atrage mai aproape momentul capitulării adversarului. Assad pare să depună eforturi în acest sens, sperând să obţină o victorie până la impunerea unei soluţii politice de către actorii mai mari, SUA și Rusia. Conform RFI, opinia unor experţi francezi este că ţintele îi vizează acum pe civili, în special în locurile unde pot găsi îngrijiri, pentru a le transmite rebelilor mesajul că nu mai au niciun loc să se refugieze, nici măcar în spitale.

Strategia lui Assad

Ceea ce se întâmplă astăzi în Alep nu este ceva nou, ci face parte dintr-o strategie bine gândită de regimul Assad și de aliaţii săi, ca fiind cea mai eficientă opţiune în timpul dat. Ar fi imposibil pentru armata siriană să înfrângă opoziţia și să ia înapoi întreg teritoriul pierdut, până la impunerea unei soluţii din afară. Așadar, după spusele lui Kheder Khaddour, cercetător la Carnegie Middle East Center, din Beirut, Assad încearcă să izoleze teritoriile rebele în „insule” înconjurate de teritorii deţinute de regim. Astfel rebelii rămân vulnerabili în faţa represaliilor și a asediilor și total dependenţi de regim pentru a avea acces la ajutoare umanitare. Se pare că această strategie a fost pusă în aplicare încă de pe 2 februarie, ceea ce ar indica că armistiţiul nu a fost deloc o surpriză pentru președintele sirian, ba chiar se poate ca acesta să fi primit o fereastră de timp pentru a-și pune planurile în ordine și a putea începe negocierile internaţionale de pe o poziţie de putere.

Recâștigarea Alepului de către Assad ar avea nu doar semnificaţie militară, ci și psihologică. Locuitorii din Alep, majoritatea sunniţi, s-ar simţi răzbunaţi pentru tot ce au trebuit să îndure prin faptul că regimul lui Assad își poate recăpăta astfel legitimitatea, care este la baza revoluţiei din care aceștia nu au acceptat să facă parte. Cei din opoziţie și-ar putea pune serioase întrebări despre logica continuării unui efort militar în acest context și ar putea fi determinaţi să revină la masa negocierilor internaţionale cu cereri mai realiste, explică Ammar Waqqaf, fondatorul organizaţiei Gnosos.

Un joc încă nelămurit

Este destul de clar că Rusia, deși este creatoarea acestui armistiţiu și deși a purces la retragerea trupelor din Siria, nu a făcut-o pentru că ar fi intervenit ceva în relaţia cu Siria, pe care o sprijină de atâta timp. Rusia a ieșit parţial din joc într-un moment în care a putut minimiza riscurile și maximiza beneficiile. A întors soarta războiului în favoarea lui Assad, s-a retras înainte să repete greșelile americanilor din Afganistan și din Irak, și-a recâștigat locul geopolitic prin aducerea lui Assad la masa negocierilor și s-a asigurat că în timpul în care aceste discuţii se tărăgănează, armata siriană are loc de mișcare legal, prin faptul că armistiţiul impus în februarie nu a inclus niciodată lupta împotriva grupărilor teroriste. Și unde se adăpostesc aceste grupări? Tocmai în Alep, conform regimului sirian.

Până aici, Rusia nu surprinde cu nimic. Însă surprinde SUA, care de cinci ani se chinuie să urmeze „calea politică”, „ieșirea cea dreaptă” din conflict. Toate discursurile care au venit din partea americanilor au început cu ideea că situaţia din Siria este extrem de complicată și s-au terminat cu ideea că, totuși, toată această complicaţie poate fi rezolvată prin conversaţii diplomatice, care întâmplător durează și foarte mult, indefinit de mult. Incapacitatea președintelui american de a rezolva această problemă a dat naștere de-a lungul timpului la mai multe teorii, dintre care una este că SUA a fost luată prin surprindere de jocul dubios al Rusiei și nici până acum nu a ieșit din această stare de perpetuă mirare, iar alta este că incapacitatea președintelui este mai degrabă lipsă de dorinţă de a acţiona, care ar putea avea și ea mai multe cauze, de la păstrarea imaginii imaculate în faţa publicului american, până la faptul că lucrează mână în mână cu Rusia pe problema siriană. O mică fărâmă de adevăr s-ar putea să se ivească în momentul în care vom vedea care este soluţia politică finală și cine are de beneficiat din ea. Cândva, America va trebui să dea un răspuns convingător zecilor de mii de sirieni care ani de zile au privit cerul și s-au întrebat unde sunt americanii.