O să mor, domnișoară? O să mor?, o întreabă, printre lacrimi, un băieţel de vreo 10 ani pe asistenta care îi acordă primul ajutor.

Copilul inhalase acid clorhidric, dintr-o capsulă ejectată chiar deasupra străzii lui. În timp ce băiatul povestește cum atmosfera s-a umplut de un fum galben, asistenta îi aranjează masca de oxigen și încearcă să îl liniștească spunându-i că o să fie bine, că nu o să moară. Câteva minute mai târziu, cât băiatul era încă în grija asistentei, o bombă lovește spitalul. Camera de supraveghere a instituţiei surprinde tot: zdruncinătura de la impact, praful care învăluie încăperile, curentul care cade. Apoi, jurnalistul care filma reportajul urmărește asistentele care ţâșnesc spre incubatoare ca să mute bebelușii spitalizaţi în alte sectoare mai sigure. Pe niște pături așezate pe podeaua subsolului, mai mulţi nou-născuţi stau îngrămădiţi, unul lângă celălalt, fără să conștientizeze ceea ce unui adult i-ar fi imposibil să nu realizeze: copiii aceștia, abia născuţi, ar mai putea avea doar câteva ore de viaţă. Ei, care nici măcar n-au avut încă gândul că trăiesc…

Cu fiecare videoclip prezentând imagini din Siria, conflictul pare că se apropie tot mai mult de un punct culminant. De la un videoclip la altul, inima ţi se strânge tot mai tare, iar durerea la care asiști pare că nu face altceva decât să se adune: necaz peste necaz, tragedie peste tragedie. Ca spectatorul zdrobit de scena războiului, aștepţi, ca într-un reflex naiv-narativ, să vină odată deznodământul. Dar nu vine.

O informare a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii anunţa că, după o intensificare a ofensivei islamsiste în estul orașului Alep, niciun spital din zonă nu mai este funcţional. Au doborât până și ultimul spital care mai putea deservi cei 250.000 de oameni rămași blocaţi în zonă. Un sfert de milion de oameni sunt prinși în capcana regiunii asediate și incapabili să o părăsească. Infrastructura este grav avariată, dar nu acesta este răspunsul definitiv pentru care încă mai sunt oameni în zona asediată. Mulţi preferă să moară în ruine decât să devină refugiaţi. Alţii nu concep să lase orașul, fiindcă aceea este casa lor.

Simţi că te apropii mai mult de epicentrul durerilor din Siria, însă de fapt nu faci altceva decât să aprofundezi realităţile comune oricărui război și te zguduie însăși realizarea faptului că tot ceea ce conștientizezi acum a existat dintotdeauna, doar că tu nu ai știut sau nu ai simţit.

Indiferenţa nu a fost niciodată o opţiune pentru cei preocupaţi de binele social. „O Chimamanda Ngozi, cu nume arab, va scrie peste 30 de ani un roman despre «ne-aţi privit cum muream» – dacă viitorii ei părinţi vor supravieţui acestei tragedii geo-umane”, medita jurnalistul Petre Munteanu într-o postare pe Facebook. Însă, în secolul informaţiei, a fi indiferent nu mai echivalează doar cu inechitatea, ci și cu ignoranţa.

Între cei care nu rămân indiferenţi la durerea altora, mai mulţi tineri britanici au făcut un morman din 800 de bucăţi de mâini și picioare ale unor manechine de plastic și l-au instalat la poarta Ambasadei Rusiei de la Londra. Imaginile tulburătoare cu marea de mâini revărsate la porţi și care sunt parcă intinse cerând ajutor sunt potenţate de informaţia că 800 nu este un număr aleator, ci reprezintă bilanţul deceselor civile în Siria, de la ultimul armistiţiu (din septembrie) încoace. Doi dintre activiștii care au participat la manifestaţie s-au legat cu lanţuri de intrarea în curtea Ambsadei, încurajându-i pe trecători să sune la biroul ambasadorului și să le ceară diplomaţilor încetarea conflictului sirian.

Însă dincolo de acţiunile civile mai mult sau mai puţin eficiente (vezi slacktivismul), mai mult sau mai puţin inspirate (vezi vulgarizarea imaginilor cu morţi în război), o misiune latentă de luptă împotriva indiferenţei rămâne aceea de a-ţi păstra credinţa într-un Dumnezeu bun și atotputernic, în ciuda durerii neîntrerupte și nedrepte pe care o întâlnim aproape oriunde am întoarce privirea. „Unde este Dumnezeu?” este strigătul care penetrează secole de violenţă atroce și arbitrară condusă de oameni sub legitimarea denumirii oarbe de „război”. „Numai un credincios poate să se exprime în felul acesta,” scria Georges Steveny, referindu-se la vechea întrebare, „fiindcă pentru cel care nu crede, nu există Dumnezeu. Dar dacă lumea se datorează hazardului, orice mirare în faţa suferinţei își pierde sensul.” Într-o lume fără Dumnezeu, fără morală, nu putem vorbi nici despre suferinţă pentru că aceasta și-ar pierde referentul. Cum am ști că este rău ca cineva nevinovat să sufere? Și ce ar mai însemna vinovat/nevinovat fără un reper moral? Vinovat faţă de ce? Dacă Dumnezeu nu ar exista, nu ar avea de ce să mă surprindă aleatoriul durerii care lovește în toţi: buni și răi, ba încă parcă mai mult în cei buni. Ce sens ar avea să mă mai mir? Însă miezul acestui citat stă într-un strat mai puţin evident. La primul nivel, teologul spune că suferinţa este suferinţă pentru că avem un reper moral (car,e pentru a putea fi considerat reper, are nevoie de un absolut – Dumnezeu). În consecinţă, la al doilea nivel, spune că suferinţa nu este un temei suficient pentru a nu (mai) crede în Dumnezeu. Însă nu pretinde că revelează sensul suferinţei, dar, și aici este miezul, subliniază că a-ţi pune întrebări despre durere, a-ţi păsa de suferinţă au sens. Mirarea are un rost!

Durerea unui copil care n-a făcut în viaţa lui o oră de chimie, dar ai cărui plămâni au simţit usturător cum reacţionează acidul clorhidric este o nedreptate și un nonsens. Durerea care îi lovește pe cei buni nu are niciun sens vizibil. Este o pervertire a modului în care știm că ar trebui să funcţioneze lucrurile într-un univers condus de un Dumnezeu care poate totul și care ne iubește. Însă sensul durerii ar putea fi tocmai faptul de a fi perversă. Și invers: perversitatea ei (adică ceea îi potenţează impactul) este tocmai faptul că nu are sens. Când pare aleatorie, forţa durerii este defapt multiplicată. Ceea ce nu înseamnă neapărat că ea este cu adevărat aleatorie, dar înseamnă că este cu adevărat intensă. Cât de ușor ar fi de înţeles și de acceptat o lume în care doar cei răi au de suferit, doar cei care greșesc îndură consecinţe, o lume în care corupţii nu scapă cu reputaţia nepătată, una în care nedreptatea nu reușește și mârșavii nu prosperă! Ar fi o lume în care este foarte ușor să trăiești pentru că totul este ordonat, într-un sens facil de învăţat și de tolerat. A accepta că această descriere nu se potrivește lumii noastre este doar primul pas spre o înţelegere mai profundă a vieţii. Nu este destinaţia finală a cunoașterii. A accepta că uneori suferinţa nu are un sens vizibil nu înseamnă doar a pune pe pauză căutarea, reluând-o în momente viitoare de criză, ci înseamnă a nu mai căuta sensul suferinţei tocmai pentru a căuta să identifici și să dezvolţi metode prin care această durere, al cărei sens nu îl înţelegi, să poată deveni suportabilă.

DISTRIBUIE: