Un avion militar rusesc s-a prăbușit în apropiere de graniţa Siriei cu Turcia, doborât de armata turcă. Este acel gen de știre care transmite fiori. Prin comparaţie cu atentatele din Paris, evenimentul poate părea destul de nesemnificativ. Implicaţiile lui sunt însă masive.

„Este un moment periculos”, a apreciat președintele Consiliului European, Donald Tusk. „Este un incident grav”, a declarat și purtătorul de cuvânt al Kremlinului. Cât de gravă este situaţia a fost punctat fără ocolișuri chiar de președintele Rusiei, care a comentat că doborârea avionului de către Turcia echivalează cu „un cuţit înfipt pe la spate”.

Problema este că Turcia este membră NATO și de aici derivă toată complexitatea problemei. Este pentru prima oară când un stat NATO doboară un avion militar rusesc, iar acesta este și motivul pentru care, imediat după incident, Ankara a solicitat reunirea Consiliului NATO. Pe fondul nesiguranţei date de teroarea jihadistă, tensiunea cu Rusia aruncă parcă și mai mult lumea într-un joc ameţitor. „Este o situaţie foarte dificilă”, a transmis secretarul general al NATO, insistând ca atenţia comună să fie îndreptată spre Statul Islamic.

De ce a reacţionat Turcia?

Până la luarea unor decizii concrete, asistăm la un joc al declaraţiilor încinse și al blamării taberei adverse. Moscova susţine că avionul aflat la o altitudine de circa 6.000 de metri zbura „exclusiv în spaţiul aerian al Siriei”. În schimb, oficialii turci au o cu totul altă versiune, susţinând că aparatul de zbor violase spaţiul aerian al Turciei. Un purtător de cuvânt al armatei americane a declarat că Turcia a avertizat piloţii ruși de zece ori înainte de doborârea aeronavei, iar aceștia nu au răspuns. În plus, armata turcă a publicat o imagine care contestă afirmaţia Rusiei și dă dreptate deciziei luate de autorităţile turce.

De fapt, situaţia conflictuală de la graniţele Turciei nu este chiar nouă. În urmă cu câteva săptămâni, Ankara i-a reproșat aviaţiei ruse că nu îi respectă spaţiul aerian. Într-un inteviu acordat Deutsche Welle, expertul turc Can Kasapoglu, de la Centrul pentru Studii Economice şi de Politică Externă din Istanbul, lasă de înţeles că incidentul nu s-a petrecut din senin, el fiind rezultatul unor acţiuni repetate în urma cărora sirienii, ruşii şi iranienii i-au atacat puternic pe combatanţii turkmeni. De ce au reacţionat abia acum turcii? Pentru a fi evitată „balticanizarea flancului sudic al NATO şi a spaţiului aerian turcesc”, răspunde expertul turc. Prin acest termen, el face referire la violările repetate ale spaţiului aerian de către Rusia, așa cum se întâmplă în spaţiul baltic. „Turcia dovedeşte astfel că regulile sunt solide şi nu ar trebui testate nici de Siria, nici de Rusia”, susţine mai departe Kasapoglu.

 Jocul din umbră

Totuși, cum de s-a ajuns la acest incident, în condiţiile în care poziţiile jihadiștilor pe care Rusia spune că le ataca se află la sute de kilometri depărtare de zona respectivă? Locul unde a căzut avionul dezvăluie un detaliu care pune Moscova în dificultate, de aici derivând, foarte probabil, și declaraţiile belicoase ale Kremlinului. În locul în care survola avionul rusesc se găseau populaţiile turkmene, opuse puterii lui Assad. Aceasta explică aproape totul. Se demonstrează, dacă mai era cazul, că Rusia nu este interesată (doar) de distrugerea Statului Islamic. Mai degrabă, ideea „cuţitului înfipt în spate” s-ar potrivi să iasă din gura Occidentului, în condiţiile jocului dublu pe care Rusia îl desfășoară de ceva timp prin Orientul Mijlociu.

Statul Islamic riscă să devină, din instrument terorist, o armă perfectă pentru renașterea Rusiei. De aici poate deriva o spirală a jocurilor de culise care să arunce omenirea într-o criză capabilă să neutralizeze orice iniţiativă diplomatică. De pildă, Foreign Policy încearcă să „traducă” ameninţările Rusiei, anticipând că ceea ce va urma nu vor fi neapărat sancţiuni economice. Nici Rusia și nici Turcia nu își permit să își saboteze reciproc interesele cu substrat financiar. Cele două ţări sunt dependente una de cealaltă din acest punct de vedere. Aproape 60% din gazele naturale ale Turciei vin din Rusia. În consecinţă, spune publicaţia americană, loviturile administrate Turciei sunt de așteptat să vină din altă parte. Una deja a și sosit. Putin a acuzat Turcia că susţine Statul Islamic. Nu s-ar putea spune că nu are dreptate, dacă se iau în considerare importurile de petrol pe care Turcia le face din Siria. „A lovit Turcia acolo unde o doare cel mai tare”, spun analiștii americani.

Așteptări

Cea mai grea lovitură s-ar putea să fie administrată prin intermediari. Cel mai probabil, Kremlinul va sprijini trupele kurde (PKK) împotriva guvernului de la Ankara. Occidentalii au evaluat de mai mult timp miliţiile kurde ca trupe teroriste. Rușii, însă, au avut mai tot timpul relaţii bune cu acestea. „Susţinerea PKK și a filialelor sale ar fi o modalitate ușoară pentru Rusia să se răzbune împotriva Turciei”, a declarat Michael Reynolds, profesor de Studii ale Orientului Apropiat de la Universitatea Princeton. Se va demonstra astfel (din nou) că grupările teroriste nu sunt chiar atât de nocive, atât timp cât servesc unor interese proprii. Continuarea acestor scheme de joc va destabiliza și mai puternic Orientul Mijlociu.

Deocamdată, Putin pare să fie deranjat că în jocul pe care s-a străduit să îl configureze a intervenit o defecţiune. „Ruleta rusească” este riscantă, putând avea efecte greu de anticipat. Turcia a tras un semnal de forţă care să mai taie din avântul agresiv al rușilor. Lovitura primită de Putin este neașteptată fiindcă i-a fost administrată de cineva cu același gen de comprtament. Doi lideri politici, Putin și Erdogan, asemănători din multe puncte de vedere, fascinaţi de putere,  joacă tare pe o scenă geopolitică tot mai șubredă.

Unul dintre elementele cele mai paradoxale ale situaţiei constă în faptul că, în timp ce Rusia intră în conflict diplomatic cu o ţară NATO (Turcia), aceasta devine prietenă de conjunctură cu o altă ţară membră aceleași alianţe (Franţa). „Siria și incidentul provocat de turci reprezintă diversiunea perfectă pentru a rupe coerenţa NATO în Europa”, scrie Moise Guran.

DISTRIBUIE: