Toamna se numără bobocii, dar primăvara se numără studenţii cu chef de petrecere. „Spring Break” a devenit o epitomă occidentală a excesului de decibeli, alcool și sex. Însă dincolo de paradigma desfrâului pentru care studenţii sunt gata să plătească din bugetul lor și așa limitat, stau cei dispuși să îi servească. De o parte, patronii bogaţi și doritori de mai mult, de cealaltă, angajaţii, adesea împinși de limitele sărăciei la un serviciu fără limite.

Faimoasa staţiune mexicană Cancun este capitala mondială a vacanţei de primăvară în stil american (Spring Break), un loc care adună anual circa 12 milioane de turiști, într-o colonizare temporară cu care puţine alte locuri din lume se mai pot mândri. Și toate acestea în condiţiile în care, cu 40 de ani în urmă, plajele Cancunului erau, în mare parte, pustii. Astăzi, hoteluri de zeci de etaje se înalţă semeţe printre palmieri, promovându-și serviciile all inclusive ca pe o nirvană a oricărei vacanţe de primăvară.

O binecuvântare pentru economia locală? Nicidecum. Ceea ce ar putea părea o explozie financiară în Cancun este, de fapt, un dezastru ale cărui proporţii încă nu s-au revelat la adevărata lor dimensiune. Cele mai mari hoteluri din Cancun sunt deţinute nu de localnici, ci de occidentali (mai ales europeni) bogaţi, care angajează pe salarii de nimic mexicani aflaţi la limita subzistenţei. Serviciile all-inclusive ţintuiesc turiștii în interiorul staţiunilor, condamnând la moarte micile afaceri deţinute de localnici (o cafenea, un chioșc, un magazin cu nimicuri, toate sunt derizorii faţă de confortul asigurat de serviciile cu totul inclus). Mai mult, boom-ul industriei ospitalităţii în regiune și-a lăsat amprenta vizibil asupra mediului, specialiștii estimând că menţinerea ritmului actual al construcţiilor și constanţa afluxului de turiști cu milioanele vor duce la o deteriorare ireversibilă a celor mai deosebite atuuri naturale ale zonei, inclusiv a culorii turcoaz a apei.

Un documentar Journeyman Pictures (JP) dezvăluie ce se ascunde în spatele petrecerilor debordante ale studenţilor americani (exportate, mai nou, în întreaga lume) fericiţi că au trecut examenele. Filmul o urmărește pe Raquel (27 ani), o menajeră care lucrează 6 zile pe săptămână într-unul dintre marile hoteluri care tronează pe plajele din Cancun pentru un salariu de 70 de dolari pe lună. Femeia este tânără, însă necalificată. În plus, provine din minoritatea maya, adesea discriminată (în special femeile), din motive precum statura minionă și fenotipurile ușor de distins: ochii alungiţi, nasul mic, pomeţii pronunţaţi. „Sunt consideraţi neatractivi”, spunea Julio Bardanca, reprezentant al National Trust Fund for Tourism Development în Cancun, citat de JP. Așadar Racquel nu are prea multe opţiuni pentru a-și câștiga pâine, astfel încât să își poată întreţine părinţii și fetiţa, pe care își dorește să o vadă continuându-și studiile.

„Se cunoaște când vin turiștii în Spring Break”, povestește Raquel reporterului. „După un turist obișnuit, camera rămâne aproape curată”, spune ea. „Dar primăvara nu știi niciodată ce găsești. Vin aici și fac tot ce nu pot face în orașele lor”, remarca tânăra menajeră, povestind cum uneori e nevoită să schimbe patul cu tot cu saltele, după ce turiștii, prea beţi ca să mai știe de ei, urinează direct în pat.

Marginalizarea muncitorilor din industria hotelieră amintește de exploatarea angajaţilor din industria textilă aservită curentului fast-fashion. Și unii, și alţii sunt oameni provenind din categorii vulnerabile, care muncesc pentru că nu au alternativă pentru a trăi, și produc sau furnizează servicii atât de prost plătite, încât ar putea fi acoperite din preţul de magazin al unei haine fabricate sau din preţul unei camere închiriate.

Pe lângă aspectele care ţin de prăbușirea comerţului local sufocat de ofertele acaparatoare venite din afară, documentarul evidenţiază și pericolele care ameninţă ecosistemul local. În nu mai puţin de 50% din mangrovele din zonă, s-au construit clădiri, astfel că zone care ar fi putut foarte ușor să devină rezervaţii sunt acum fie teren la dispoziţia vreunui hotel, fie fundaţia altuia. „În 50, 60 de ani, culoarea turcoaz a apei pe care o vedem acum va dispărea”, avertizează un expert de mediu, ilustrându-și declaraţia cu fotografii care arată cât de mult s-a transformat zona în ultimii 50 de ani.

Contrastul izbitor între opulenţa turiștilor occidentali și viaţa austeră a localnicilor dispuși să sacrifice plăceri nevinovate doar ca să poată supravieţui este încă o demonstraţie, dacă mai era nevoie de una, că nimic nu este gratuit, chiar dacă este vândut sub acest titlu. „Viaţa în Cancun nu e dulce”, spune bunicul lui Raquel, un văduv retras la ţară, care nu și-a mai văzut familia (prea ocupată cu supravieţuirea) de ani de zile. „Viaţa în Cancun e grea.”

DISTRIBUIE: