Costumul de baie purtat de femeile musulmance provoacă o furtună politică în Franţa. Desigur, nu costumul poate di tras la răspundere, ci politicienii care au făcut din el o armă pe carea aveau de gând să o folosească împotriva musulmanilor, dar care a ajuns să divizeze și mai mult opinia publică franceză, deja frustrată de incapacitatea autorităţilor în a gestiona ameninţarea teroristă.

Ca să o spunem pe „aia dreaptă”, interzicerea costumului de baie purtat de majoritatea femeilor musulmance nu este altceva decât o metodă de a elibera plajele Franţei, dar și alte locuri de distracţie cu piscine, de prezenţa familiilor de musulmani. Astfel, se creează un spaţiu de care francezii se pot bucura în liniște, adică în liniștea uitării faptului că ameninţarea teroristă poate fi la fiecare pas. Vederea musulmanilor nu le-ar da voie să uite, iar ei nu le-ar da voie guvernanţilor să uite. Dacă însă, francezii pot răsufla liniștiţi, măcar până la alegeri, și guvernanţii pot răsufla puţin mai liniștiţi.

Altfel, această măsură este lipsită de orice sens. Se spune că francezii au interzis burkini-ul, dar ce au interzis ei este doar un cuvânt. Puţine femei musulmance chiar poartă un burkini pe care să îl fi cumpărat dintr-un magazin, pentru simplul motiv că abia a fost inventat ca și piesă vestimentară, puţine magazine vând așa ceva, iar modelele sunt de cele mai multe ori hidoase, după cum spun chiar musulmancele. Astfel că, cele mai multe dintre ele nici nu poartă burkini la plajă, ci asortează niște colanţi lungi, cu o bluză cu mânecă lungă și o eșarfă, un ansamblu pe care îl poate purta orice femeie care ar vrea să își protejeze pielea și părul de razele soarelui. Ce vrea Franţa să facă este să interzică purtarea oricăror haine care acoperă integral corpul unei femei la plajă sau, în alte cuvinte, să impună un cod vestimentar în care este de preferat ca o femeie să fie topless, decât să fie acoperită. Acesta este codul vestimentar prin care o femeie arată în Franţa de astăzi că respectă „valorile seculare și morale”.

Emancipare cu forţa

Bikini-ul, adică costumul de baie în două piese, a fost introdus în modă doar acum 70 de ani, dar pe plaje a apărut mai târziu de atât. Papa a condamnat costumul, și a fost interzis în Italia, Spania și Portugalia și alte locuri, deși vedete precum Brigitte Bardot și Ursula Andress îi făceau deja publicitate. Acum însă, este datoria civică și morală a femeilor să se afișeze cât mai dezbrăcate, până acolo încât s-a creat o întreagă industrie de cosmetice, planuri de dietă și sport, ca pregătire pentru acest mare eveniment. Toate femeile știu că după ce trece Crăciunul și Anul Nou au intrat deja în pregătirile pentru costumul de plajă.

Pentru ministrul francez al Familiilor, Copiilor și Drepturilor Femeilor, Laurence Rossignol, o femeie la venerabila vârstă de 60 de ani, să te afișezi cât mai dezbrăcată pe plajă a devenit un fel de act de susţinere al feminismului. „Burkini-ul are aceeași logică ca burqa: să ascundă corpurile femeilor ca metodă de control,” spune ea, complet  inconștientă de faptul că a le forţa în schimb pe femei să își arate corpurile nu doar că este exact același tip de acţiune, dar este și umilitor. Rossignol probabil că nu știe care sunt diferenţele între burqa, niqab și hijab, de pune egal între burkini și burqa. Nu trebuie decât să acorzi cea mai mică atenţie comunităţii de musulmani pentru a vedea că burkini-ul este exact varianta cu care se poate intra în apă a ceea ce femeile musulmance moderate poartă pe stradă, adică o pereche de pantaloni lungi, strâmţi sau largi, cu o bluză cu mâneci lungi care acoperă și fundul și o eșarfă pe cap. Puţine femei musulmance în Europa poartă burqa. Ca raţionamentul ministrului să fie corect, ar trebui ca femeile musulmace să fie obligate ca și pe stradă să umble în lenjerie intimă.

Burkini-ul a fost creat în 2004, ca îmbrăcăminte de sport pentru femeile musulance, și a fost purtat și la JO de la Rio de echipa de volei a Egiptului. Înotul este și el un sport, și așa a ajuns burkini-ul să fie „costumul de plajă” al musulmancelor. Însă creatoarea lui, o femeie musulmancă pe numele de , spune că l-a creat pentru a le da libertate femeilor musulmance, o libertate pe care alte culturi nu o înţeleg. „Când l-am numit burkini nu m-am gândit că este un fel de burqa pentru plajă. Burqa este doar un cuvânt pentru mine, nu simbolizează nimic, nu este menţionat în Coran și nici în vreo altă carte islamică, iar religia noastră nu ne cere să ne acoperim feţele, este alegerea celei care o poartă,” explică Zanetti. Este doar o piese de îmbrăcăminte care poate fi îmbrăcată de creștini, evrei, hinduși, pentru orice persoană modestă, sau pentru cineva care are cancer de piele sau o proaspătă mămică care nu vrea să se îmbrace în bikini, mai spune creatoarea costumului. Ceea ce mulţi oameni de zi nu înţeleg este că într-o lume hiper-secularizată și hiper-sexualizată, pentru musulmance este un act de libertate să se poată îmbrăca astfel încât să își apere modestia, principiile și credinţa. „Burkini-ul nu simbolizează islamul, simbolizează relaxare, fericire, fitness și fericire. Deci, cine îl poartă mai bine? Talibanii sau politicienii francezi? Sunt la fel de răi și unii și alţii”, conchide Zanetii.

O logică radicală

Se vede că nu simplele femei musulmance care vor să aibă parte de o zi de relaxare cu familia și copiii la plajă sunt radicale pentru că își doresc asta, ci logica multor politicieni francezi a devenit radicală. Folosindu-se de același argument feminist, că „francezii nu sechestrează femeile sub un stat de haine”, fostul președinte Nicolas Sarkozy, care va candida din nou pentru postul de președinte, vrea să tragă de fapt concluzia că aceste femei, prin felul în care se îmbracă pe plajă, sunt „provocatoare” prin faptul că „spijină islamul radical”. Asemenea declaraţii, din partea unui persoane care a fost, și pretinde să fie din nou, șeful statului, sunt extrem de îngrijorătoare. În aceste declaraţii stă explicaţia pentru că „multiculturalismul a eșuat” în Franţa. Explicaţia este că, în ciuda a ceea ce spun politicienii și presa după ei, multiculturalismul nici măcar nu a existat în Franţa, la nivel de politici. Ceea ce se practică în Franţa se numește „asimilare” și presupune ca o minoritate să se predea majorităţii în care intră, pierzându-și indentitatea, pe când „multiculturalism” înseamnă un fel de contopire într-un vas comun, pe modelul Statelor Unite sau a Canadei. Asimilarea duce la izolare și frustrare pentru minoritatea care nu poate renunţa la identitatea sa. Nu este chiar o mare surpriză că atentatele teoriste din Franţa sunt executate de francezi musulmani radicalizaţi, de francezi de origine africană crescuţi la marginea societăţii. În loc să lucreze pentru a repara clivajul care s-a creat în Franţa, astfel de măsuri nu pot să ducă decât la adâncirea frustrărilor, confuziei identirare și sentimentului de alienare pe care mulţi francezi musulmani probabil îl simt. „Avem câteva milioane de musulmani în Franţa, dintre care majoritatea sunt moderanţi și nepracticanţi. Dacă ei simt că acesta este singurul subiect din dezbaterea publică nu se vor simţi acasă și vor fi tentanţi să se retragă în comunităţile lor”, spune un oficial al guvernului.

Imaginile cu patru poliţiști francezi obligând o femeie musulmancă să se dezbrace de „burkini” pe o plajă din Nisa, în timp ce alte musulmance cu copii la plajă în Cannes primeau amenzi, arată cât de oribilă a devenit situaţia pentru musulmani, în numele respectării drepturilor și libertăţilor umane. „Cea mai tristă parte este că unii oameni îi strigau să plece acasă și alţii îi aplaudau pe poliţiști. Fiica ei plângea,” spune un martor al incidentului de pe plaja din Nisa. În tot acest timp, guvernul socialist se zice că încearcă să salveze Franţa să nu cadă de tot pe panta naţionalismului, pe care a început deja să alunece binișor, având în vedere popularitatea istorică a partidului lui Marine le Pen. Este o nebunie fără nicio logică, iar discriminarea pe faţă a unei minorităţi aduce clar aminte de primele măsuri luate de Germania împotriva evreilor, însă în sensul opus. Dacă steaua galbenă a lui David trebuia să ajute la identificare evreilor în public, Franţa vrea să uite că are musulmani în ţară prin eliminarea elementelor de identificare pe care aceștia le poartă cu mândrie.

Ceea ce autorităţile, și poate creștinii în general, nu înţeleg, și poate nici nu îi interesează să înţeleagă despre musulmani, este că portul lor are valoare în sine. Religia creștină și cea islamică sunt similare în faptul că cer credinciosului să afișeze umilinţă, modestie și decenţă. Când o musulmancă își ia o bluză care îi acoperă decolteul și blugii mulaţi și își acoperă părul, văzut în continuare ca o reală podoabă capilară, ea a luat o decizie care este în sine un act de închinare (înafară de cazurile în care este obligată). Când o femeie iese în public cu părul acoperit ia o decizie de a-și afișa credinţa, iar într-o lume din ce în ce mai seculară și intolerantă, acesta este un act de curaj, nu puţine fiind cazurile de musulmance atacate pe stadă pentru simplul act de a purta eșarfă. Faptul de a trăi în public cu religia afișată, responsabilizează și reglementează comportamentul, un lucru pe care creștinii l-au pierdut de mult. Desigur că există și excepţii de la regulă, dar o lege nu se dă pentru excepţii, decât în cazurile în care încerci în mod arficial să faci din acele excepţii regula generală.