Republicanul Donald Trump câștigă stat după stat și promite să fie candidatul final al partidului pentru prezidenţiale. Puţin agreat chiar de propriul partid și la mii de ani distanţă de cei care au ocupat Casa Albă în ultimele decenii, victoriile lui Trump, pe cât pot părea de neînţeles, pe atât sunt de revelatoare cu privire la starea societăţii de astăzi.

Trump câștigă voturile conservatorilor, pe ale moderaţilor, chiar și pe ale unor liberali. Acestea sunt lucruri demonstrate în sondaje. „Prinţul sălilor de joc cu barmaniţe cu picioare interminabile, pe care nimeni nu l-a văzut la biserică, cel care a apărat avortul și este la a treia căsătorie, seduce aproape jumătate dintre evangheliști”, scrie și RFI. Pe lângă asta, Trump lansează mesajul că este iubit chiar și de hispanici, deși propune politici antiimigranţi, și că musulmani îl sună să laude planul său de a ţine musulmanii în afara Statelor Unite. Ceea ce nu este cu totul imposibil. Indiferent ce cred oamenii despre părul și comportamentul său, indiferent de participarea sa la reality showuri, este timpul ca atât Partidul Republican cât și oamenii de rând să treacă peste incredulitate și să înfrunte realitatea dură în care Trump, cu bune și rele, este imaginea eșecului mediului politic american (cel puţin a mediului republican), dar și răspunsul sistemului imunitar al societăţii împotriva unor boli care au condus-o într-un punct critic.

Sătui de inegalitate

Trump apare ca un candidat care își trage energia din furie, din furia că America ar putea să fie mult mai mult decât este. Este un gen de furie în care se regăsesc oameni din toată plaja politică, de la conservatori la liberali, de la cei educaţi la cei cu câteva clase. Electoratul republican este furios și dezamăgit de eșecul partidului de a acţiona pe teme precum avort, căsătorie, taxe și imigraţie și de neputinţa de a se reforma. Pe de altă parte, democraţii sunt furioși pentru că Obama a fost prea diplomat, a făcut prea multe compromisuri și, în final, a schimbat prea puţine. Scepticismul oamenilor în ce privește capacitatea statului de a rezolva probleme se regăsește în Trump, „care îmbracă mantia celui venit dinafară, a omului de afaceri care a avut succes şi n-are nevoie să fi fost birocrat la stat sau guvernator pentru a reuşi în funcţia supremă”, explică politologul Chris Galdieri.

Trump creează imaginea omului care poate salva ţara doar prin ceea ce este el, cu pură voinţă și dorinţă. De aceea, nu are nicio problemă să își denunţe propiul partid și programul republican. Fiind împotriva comerţului liber, pentru o impozitare ridicată pe Wall Street și pentru întreţinerea unor programe mari de securitate socială, Trump își asumă cu mândreţe poziţia de oaia neagră a partidului, iar asta este din nou un avantaj pentru el. Oamenii simt că au un om care candidează pentru ei, și nu pentru un partid. „Am mai multă încredere în cineva care simte ce simt și eu decât în cineva care doar crede ce cred și eu”, scrie jurnalistul David Gelernter. Ceilalţi candidaţi, de la colegii de partid la democraţi, au condamnat lipsa de seriozitate a programului lui Trump, dar cu aroganţa de a se sugera pe sine ca exemple de oameni de stat. Această aroganţă s-a simţit direct în electoratul care a fost lăsat în urmă de către guvern, care prin politicile sale nu a făcut decât să crească diferenţa între clase și să creeze o foarte mare pătură de sărăcie în ţară. La acest gen de atacuri Trump ripostează spunând: „Noi vom fi cei deștepţi. Noi nu vom fi dintre cei care se lasă împinși dintr-o parte în alta.” Acest gen de populism amar rezonează în economia actuală.

Sătui de corectitudine politică

Trump debordează de sinceritate până acolo încât nici nu mai contează dacă planurile sale sunt viabile, dacă au un viitor real, nu doar pe hârtie, atât timp cât intenţia este sinceră și pare să fie una bună. Trump este un tip coleric, cu o personalitate pe care, dacă ar încerca să o ascundă pentru a se alinia liniei partidului și celorlalţi candidaţi, mai „prezentabili”, ar pierde orice șansă la Casa Albă. În schimb, el spune lucrurilor pe nume și le spune cu emoţie. Când vorbește despre corectitudinea politică ca fiind cea mai gravă boală a societăţii americane de astăzi, vorbește cu un dezgust furios, iar asta rezonează direct cu emoţiile electoratului. Ceilalţi cadidaţi, în afară poate de Bernie Sanders, nu se ating de acest subiect și aici pierd foarte mult teren. Corectitudinea politică este un fel de „elefantul din cameră” de care nimeni nu vorbește, nici măcar presa, dar a cărui presiune nu doar că se simte în aer, dar are efecte evidente în această campanie electorală. Trump câștigă cu oameni care sunt sătui să li se spună ce pot și ce nu pot să spună, ce părere ar trebui să aibă și cum ar trebui să o articuleze. Acest fenomen are rădăcini în obsesia americanilor de a nu ofensa și de a duce bunele maniere la extrema în care oamenii sunt încorsetaţi în anumite tipare de gândire și exprimare cu care nu se identifică și care nu sunt mereu raţionale sau logice pentru ei. Un vot pentru Trump este o eliberare din corset și o rebeliune faţă de elitele culturale, scrie The Telegraph.

O serie de articole în Scientific American explică mai în profunzime de ce publicul este îndrăgostit, la nivel psihologic, de afaceristul „care spune lucrurilor pe nume”. „Suntem păcăliţi să îl credem, pentru că ce spune este complet diferit faţă de ce ne-am aștepta să spună. Aceasta creează un tip de fiabilitate: putem conta pe el să spună ce crede sau simte indiferent de cum va fi perceput. Această securitate este vitală când ne gândim cât de confortabil ne este să nu putem cunoaște viitorul”, citează bigthink.com. Știinţa arată că, atunci când oamenii devin anxioși cu privire la viitorul lor, tind spre conservatorism politic. Și, deși declaraţiile lui Trump pot fi șocante, ele sunt consecvente și coerente cu personalitatea sa. „Interesant este faptul că, deși oamenii sunt descurajaţi de conţinutul declaraţiilor sale, se simt atât de în largul lor cu eul lui de «emiţător de adevăruri», încât ceea ce spune contează mai puţin decât faptul că o spune. Asta înseamnă că noi, ca public, putem crede că Trump este sexist, rasist sau orice altceva și totuși să ne simţim mai confortabili cu el în postura de candidat pentru că aparent nu minte și nu își ascunde sentimentele”, explică cercetătorii. Prin definiţie, Trump nu este „corect politic” și este printre puţinii candidaţi care nu se așteaptă ca electoratul să fie, la rândul său, „corect politic”. Hillary Clinton, de exemplu, joacă în continuare cartea politicianului extrem de precaut, care spune lucruri ce nu pot ofensa pe nimeni și ce nu pot fi atacate și prin urmare pare lipsită de autenticitate și are o campanie plictisitoare, care nu poate genera entuziasm nici măcar pentru ideea că ar putea fi prima femeie președinte, apreciază realizatorul TV Bill Maher. Ceea ce înseamnă că lupta împotriva corectitudinii politice, despre care se presupune că nici măcar nu există, este mai importantă decât experienţa, priceperea, cunoștinţele și reușitele care îi recomandă pe unii candidaţi.

Sătui și orbi

Oamenii par din ce în ce mai sătui de sistemul democratic actual. Peste tot în lume apar din ce în ce mai multe facţiuni cu programe care sunt „cu adevărat” de stânga sau de dreapta, iar oamenii ies dintr-o ameţeală de centru pentru a le oferi momentum. Sentimentul că sistemul democratic ne minte și ne tratează cu aroganţă se regăsește în ţări dezvoltate din Asia, Europa și SUA. În multe cazuri, democraţia pare condusă de corporaţii și de bănci care își urmăresc doar propriul profit, iar oamenii s-au săturat de acest tip de oligarhie prefăcută. Efectele acestei stări de fapt sunt prea grave și prea evidente pentru ca electoratul să le mai înghită. În această situaţie, în care sistemul pare inapt să ofere soluţii care să funcţioneze și pentru binele oamenilor de rând, oameni din afara sistemului devin opţiuni absolut valide pentru a se încerca să se schimbe lucrurile.

Problema este că, în acest gen de situaţii, oamenii tind să meargă cu valul, fără să fie neapărat atenţi la conţinutul politic pe care îl sprijină. Ideile lui Trump sunt practic scoase din coșmarurile democraţiei. La ultimul discurs despre starea naţiunii, Obama a încercat să facă o distincţie între corectitudinea politică și ceea ce e pur și simplu o atitudine greșită. „Când politicienii îi insultă pe musulmani, când o moschee este vandalizată sau un copil este hărţuit, asta nu ne face să fim mai în siguranţă. Asta nu înseamnă să spui lucrurilor pe nume. Asta ne subminează în ochii lumii și ne împiedică să ne atingem obiectivele. Asta trădează cine suntem ca ţară”, a declarat președintele, referindu-se în mod subtil la Donald Trump. A atins pe cineva cuvintele astea? În atmosfera acestor prezidenţiale, am spune că nu.

Corectitudinea politică duce inerent la minciună, fie că se întâmplă în America sau în Franţa, avertizează Matei Vișniec. „Acest tip de gândire prudentă a devenit sistemică și s-a dezvoltat într-un fel de limbă de lemn. Brusc, marele public și clasa politică nu mai au voie să vadă niște realităţi care, din nefericire, sunt în continuare scrutate de extrema dreaptă și exploatate politic. Consecinţa este că forţe care sunt în definitiv antidemocratice, antieuropene, marcate de o vocaţie antirasistă și antisemită preiau ele stindardul agitării adevărului”, spune el. Forţe anti-sistem încearcă să preia puterea în Franţa, Grecia, Spania, Germania, Marea Britanie etc. Dacă democraţia „numărul 1” în lume, „steaua nordului”, va alege o soluţie anti-sistem, mesajul că democraţia, așa cum am cunoscut-o până acum, este depășită și trebuie înlocuită va avea reverberaţii în toată lumea.