În luna august, Rio de Janeiro a devenit un templu sportiv, iar Jocurile olimpice pe care le-a găzduit au devenit locuri de pelerinaj pentru cei dornici să-și vadă idolii victorioși.

Un moment surprins într-o fotografie de Andrej Isakovic pentru AFP prezenta câţiva brazilieni, locuitori ai unei favele pe deal, privind către stadionul unde se inaugura olimpiada. De pe terasa lor luminată de un singur bec, artificiile euforice ale stadionului arătau ca ochiul albastru al unui aragaz cu butelie.

Locuitori ai favelelor privesc către stadionul unde se inaugura olimpiada.
Locuitori ai favelelor privesc către stadionul unde se inaugura olimpiada.

Presa a relatat amplu atât despre performanţele concurenţilor, cât și despre nefericirea locală pe care autorităţile au fost nevoite să o producă pentru a putea construi scena poveștilor sportive de tot soiul. „Astăzi, prima olimpiadă care vine în America de Sud este învăluită în crize, frustrări și îndoieli”, nota Eliza Vlădescu pe semneletimpului.ro. „La șapte ani de la acel moment optimist în care Brazilia a fost aleasă ca ţară-gazdă pentru JO din 2016, ţara trece prin cea mai gravă recesiune din ultimul secol. Criza politică este și ea de domeniul unui record politic intern, la care se adaugă și o criză socială.”

O lume veche

Marile petreceri-întreceri sportive nu au fost, oricum, niciodată atente cu săracii. În cazul Olimpiadei de la Rio, aceasta s-a desfășurat într-un oraș în care nu mai puţin de un sfert din cei 6 milioane de locuitori trăiesc într-una dintre cele nu mai puţin de 1.000 de favele[1]. În aceste condiţii, guvernul a considerat prioritar să aloce 29,6 miliarde de dolari pentru organizarea directă a JO și chiar să declare „urgenţă fiscală” pentru a putea acorda o finanţare unică de 850 de milioane de dolari pentru întărirea securităţii în Rio. Interesant este că, pentru a da un sens nobil contrastelor izbitoare, precum cel surprins de fotografia lui Isakovic, organizatorii au pus Jocurile de la Rio sub mottoul: „O lume nouă”. Unde ar fi însă noutatea?

Experienţa olimpiadelor trecute a arătat, în repetate rânduri, că lumea olimpică devine distopică într-un timp record după finalizarea jocurilor. O colecţie sinistră publicată de Distractify arăta un tablou internaţional dezolant al construcţiilor impunătoare ridicate pentru diverse ediţii anterioare ale Jocurilor Olimpice și ajunse astăzi în paragină.

Experienţa olimpiadelor trecute a arătat, în repetate rânduri, că lumea olimpică devine distopică într-un timp record după finalizarea jocurilor.

Alte materiale, cum ar fi un articol publicat recent de prestigiosul The Guardian, descoperă că, în spatele organizării Jocurilor Olimpice, stă o dezgustătoare încrengătură de interese financiare profund indiferente la binele comunităţii sociale, pe care o exploatează, indiferent de colţul de lume în care se desfășoară competiţia. Istoria se repetă mereu și mereu în preajma competiţiilor de anvergură, olimpice sau nu.

O altă investigaţie condusă tot de The Guardian calcula în 2013 că, dacă se păstrează ritmul actual al deceselor, nu mai puţin de 4.000 de muncitori, majoritar imigranţi, își vor pierde viaţa lucrând în condiţii inumane la organizarea infrastructurii pentru Cupa Mondială la Fotbal, care urmează să fie găzduită de Qatar, în 2020. Scandalul care a izbucnit atunci nu a pus capăt fenomenului, ci doar i-a asigurat Qatarului un rușinos loc 5 în topul ţărilor exploatatoare de sclavi. Altfel spus, contează prea puţin pentru cea mai bogată ţară din lume că mor pe capete aceia care muncesc pentru a-i face hatârul unui meci de fotbal jucat la 50 de grade Celsius. Important este să se asocieze cu un eveniment notoriu la nivel global, care se va contagia mai puternic de reputaţia excelenţei construite de sportivi decât de reputaţia lăcomiei documentate de militanţii antisclavie.

Icoanele succesului

Ironia istoriei face ca aceeași cultură greacă din care am moștenit apetenţa pentru marile competiţii sportive (vezi originea Jocurilor Olimpice) să ne fi lăsat și o filosofie morală aflată în completă contradicţie cu realităţile sportive de astăzi. Pentru moraliștii greci[2], fericirea (echivalentă cu „a trăi bine”) era scopul în viaţă care decurgea firesc din caracterul raţional al omului. Însă o viaţă fericită presupunea, în viziunea grecilor, a nu accepta să fii victima circumstanţelor, ci a-ţi exercita cu perseverenţă virtuţile. Tocmai de aceea am putea spune că Jocurile olimpice încorporau simbolic lupta pentru fericire, așa cum și astăzi competiţiile sportive vând mitul omului care, în virtutea puterilor pe care și le-a antrenat, reușește să înfrângă vicisitudini mai dure decât ale omului obișnuit. Aceasta fiind, de altfel, definiţia performanţei.

Însă o problemă ușor de ignorat din poziţia de spectator este aceea că lupta legendară a sportivului cu obstacolele ajunge, de cele mai multe ori, să fie o luptă împotriva lui însuși atunci când, pentru a câștiga o competiţie sportivă, sportivul nu renunţă doar la confort, ci se vede nevoit să piardă experienţe fundamentale pentru viaţa lui, pentru cine este el. În cazul Corinei Căprioriu, judoka româncă, sacrificiul a presupus, în cuvintele ei, „să plece de lângă părinţi, la 12 ani, pentru a face sport”. Într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor după înfrângerea de la Rio, românca spunea că lupta sportivilor nu se reduce doar la jocurile efective la care ne uităm cu toţii la TV, ci este un efort, pe parcursul anilor dintre competiţiile olimpice, de a aduna victorii și puncte de calificare. Și se întâmplă de multe ori, spunea ea, ca, la finalul anilor de efort, sportivii să fie prea epuizaţi pentru a mai da performanţă în competiţia pentru care s-au pregătit cu toate resursele.

Eșecul îi izbește în plin mai ales pe cei obișnuiţi cu succesul. La Rio, înotătorul Michael Phelps și-a anunţat retragerea după un cumul record de medalii de aur. „Aceasta este atmosfera în care am vrut să îmi pun în cui costumul de baie. Sunt bucuros că am revenit”, mărturisea Phelps pe site-ul oficial al JO, referindu-se la retragerea de după eșecul suferit la Londra. Imediat după competiţia din Marea Britanie, Phelps s-a confruntat cu o depresie puternică, în timpul căreia a abuzat de alcool și de care a reușit să scape doar după o internare într-o clinică de dezalcoolizare. „Dacă nu m-aș fi întors, n-aș fi știut ce să fac cu mine”, s-a confesat sportivul.

rsz_dreamstime_xxl_58958669-1

Aceeași confuzie a simţit-o și gimnasta americană Shawn Johnson, după un eșec la Beijing. Pentru ea, argintul la Jocurile olimpice din 2008 reprezenta o înfrângere. Nu câștigase argintul, ci pierduse aurul, pe care întreaga Americă, lume chiar, părea că îl râvnește din mâna ei. „Simţeam că am trădat întreaga omenire. Simţeam că, din moment ce lumea nu mă vede ca pe altceva decât ca pe o ratată – doar eșuasem la JO – nu mai sunt o fiinţă umană.” După alte două medalii de argint a reușit să obţină și un aur, dar parcă nu mai conta. Pe scara intensităţii, eșecul se simţea mult mai puternic decât succesul. Înfrângerea nu a dărâmat-o totuși complet, ci a motivat-o să concureze în emisiunea „Dancing with the Stars”. Și, la cei 16 ani ai ei, a devenit cea mai tânără concurentă, făcând show în ciuda vocilor care o criticau ba că e prea scundă, ba prea musculoasă, ba că e cu o clasă mai jos decât frumoasele modele care concurau de obicei. Victoria la „Dancing with the Stars” i-a alimentat și mai mult dorinţa de a-și face o revenire sonoră în gimnastică, la Jocurile olimpice de la Londra, în 2012. Însă presiunea uriașă de a fi constant sub lumina reflectoarelor și riscul permanent de a fi linșată public pentru cea mai mică abatere de la așteptările celorlalţi aveau să o copleșească. Suprasolicitarea fizică, stresul și sentimentul omniprezent că nu este omul care ar trebui să fie o aduseseră pe Shawn în pragul disperării. Însă ușa care s-a deschis dincolo de acest prag nu a dat spre o prăpastie, ci spre o recuperare atipică.

„Într-o zi de antrenament, m-am suit pe bârnă și, înainte să încep rutina – știu că lucrul acesta va fi greu de înţeles pentru mulţi oameni –, am simţit că Dumnezeu îmi spune: «Te-ai înstrăinat foarte mult de tine (…) și te temi foarte mult să nu îi dezamăgești pe ceilalţi, dar să știi că e ok, nu e nicio problemă să îţi urmezi inima și să te oprești aici.»” Shawn se extenua în orele nesfârșite de antrenament, iar dieta rigidă menită să o ajute să scadă în greutate se lovise de încăpăţânarea organismului ei, care părea să ţină la orice rezervă calorică. Însă Shawn își învăţase lecţia la Beijing, când aurul pentru care și-ar fi dat și sufletul a lăsat-o neîmplinită. Și conștientiza că mai avea doar să aplice lecţia învăţată atunci, adică să nu își vândă, din nou, liniștea sufletească pentru o medalie. „În acel moment”, povestea Shawn cu zâmbetul pe buze, „am simţit cum întreaga povară a lumii îmi este ridicată de pe umeri.”

Eu, pe locul doi

La 3 iunie 2012, cu puţin timp înainte de Jocurile olimpice de la Londra, Shawn Johnson se retrăgea din competiţie, împăcată cu gândul că valoarea ei nu stă în medalii și că scopul vieţii ei nu este să fie mereu prima. „Iisus trebuie să fie primul. Eu sunt pe locul doi.” Site-ul care a publicat confesiunea sportivei se numește I am Second („Eu vin pe locul doi”) și reunește zeci de declaraţii ale unor tineri din domenii de activitate extrem de variate care au însă în comun filosofia aceasta de viaţă, potrivit căreia Dumnezeu ar trebui să fie pe primul loc, iar ei, pe al doilea. Deși foarte diferite, multe dintre poveștile din colecţia „I am Second” cuprind un moment în care vorbitorul, văzând limpede pașii pe care îi mai are de făcut până la superlativul performanţei în domeniul lui, raţionează că satisfacţia pe care i-o va aduce performanţa nu va putea compensa sacrificiile pe care i le va fi cerut la schimb. Acestea sunt cazuri fericite, ale sportivilor care reușesc să anticipeze profitabilitatea efortului lor înainte să îl facă. Însă nenumăraţi alţi profesioniști sunt ruinaţi de eșec sau infatuaţi până la beţie de succes, fiindcă, pentru a putea să dea sută la sută, și-au ancorat cu totul identitatea în ceea ce fac.

Sportivul victorios este icoana – încremenit în reușita lui, idealul la care toţi visează să ajungă, idolul. Sportivul transpirat, cu dureri musculare, cearcăne nemachiate și un dor înţepător după ai lui, este sfântul – virtuosul care nu precupeţește niciun efort pentru a atinge idealul, luptătorul care cade și se ridică, omul viu. Noi încă preferăm imaginea lui, nu realitatea.

Este de la sine înţeles că nu te poţi remarca făcând ceea ce face toată lumea. Aceasta este definiţia mediocrităţii. Ca să te remarci trebuie să te prezinţi mai bine decât ceilalţi. Problema este însă că, de cele mai multe ori, a face mai bine începe cu a face mai mult. Fiindcă exerciţiul cultivă performanţa. Însă mai mult din ceva presupune mai puţin din altceva. Mai mult timp pentru antrenamente presupune mai puţin timp pentru familie, pentru școală, pentru suflet, pentru toate acele lucruri care ne ajută să fim oameni echilibraţi și împliniţi. Lucru care face cu atât mai relevantă propunerea teologului Timothy Keller, în contextul unei discuţii despre credinţă și carieră: faptul de a lăsa ca „identitatea de creștin să o subordoneze pe cea de profesionist”. Sigur, o astfel de axiomă contrazice flagrant cultura noastră, în care totul trebuie centrat pe om, însă ea se dovedește a avea foarte mult sens la nivel practic. Atunci când „identitatea mea de creștin o subordonează pe cea de profesionist” capăt o stabilitate absolută, pe care nu o pot atinge atunci când eu îmi sunt propriul reper. Dacă sunt în primul rând creștin și abia apoi orice altceva, aceasta înseamnă că, înainte de toate, știu că valoarea mea o dă dragostea neschimbătoare pe care Dumnezeu mi-o poartă, nu o dau acţiunile mele influenţate de variabile ce pot să scape controlului și chiar observaţiei mele. Când îmi raportez identitatea întâi la Dumnezeu, înţeleg că sunt important pentru El, ceea ce e profund satisfăcător atunci când El este Cel mai important pentru mine. Aceasta face ca performanţa mea să fie un bonus, nu o condiţie fără de care nu mă pot respecta. De fapt, această filosofie este esenţa regulii de aur a creștinismului: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Luca 10:27).

Echipa de rugbi a Republicii Fiji a manifestat public această ordine a priorităţilor la Jocurile olimpice de la Rio. După ce au câștigat meciul împotriva Marii Britanii, rugbiștii fijieni au rămas pe teren ca să cânte un imn creștin prin care să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru victorie. Stadionul vibra la basul muzicii comerciale neinteligibile menite să umple pauza, iar fijienii se închinau lui Dumnezeu. Un peisaj ciudat pentru Rio și o filosofie ciudată pentru lumea care încă preferă icoanele mai degrabă decât sfinţii în carne și oase. Sportivul victorios este icoana – încremenit în reușita lui, idealul la care toţi visează să ajungă, idolul. Sportivul transpirat, cu dureri musculare, cearcăne nemachiate și un dor înţepător după ai lui, este sfântul – virtuosul care nu precupeţește niciun efort pentru a atinge idealul, luptătorul care cade și se ridică, omul viu. Noi încă preferăm imaginea lui, nu realitatea.

Cu siguranţă, efortul supraomenesc al sportivilor nu este făcut pentru o iluzie, fiindcă depășirea recordurilor are o puternică forţă inspiratoare, la fel ca arta. Însă tot ca arta, și aparenta lejeritate de a împinge limitele, cea care face farmecul jocurilor olimpice, cere sacrificii imense, iar competiţia presează pentru sacrificii tot mai mari. Judecând biologic, recordurile au și ele o limită fizică, dincolo de care nicio fiinţă umană nu poate trece. Adică nu putem spera că, de la o competiţie la alta, se vor sparge recorduri la infinit. Dar, dacă jocurile ar avea loc doar în cadrul delimitat de ceea ce s-a putut deja, ce sens ar mai avea pentru public? Ce i-ar mai captiva pe privitori? La fel ca în viaţă, și în cadrul jocurilor, pozitivul se amestecă cu negativul și devin aparent imposibil de separat. Aparent, pentru că există sportivi capabili să nu se lase vrăjiţi de mirajul succesului și al celebrităţii și să pună altceva pe primul loc. Și există spectatori care știu că strălucirea medaliei de aur, la premiere, este de fapt ultima strălucire care contează

Footnotes
[1]„Acestea sunt o reminiscenţă a sărăciei crunte din secolul al XIX-lea, când favelele erau pline de sclavi.”
[2]„ Vezi «moral character» (engl.), în Stanford Encyclopedia of Philosophy, plato.stanford.edu”.

Note

„Acestea sunt o reminiscenţă a sărăciei crunte din secolul al XIX-lea, când favelele erau pline de sclavi.”
„ Vezi «moral character» (engl.), în Stanford Encyclopedia of Philosophy, plato.stanford.edu”.