De la anul 2016 economiştii aveau mari aşteptări. Pe lângă ele se strecurau şi multe temeri, dar până şi cei mai pesimişti le considerau improbabile. O privire în urmă ne arată că, din păcate, majoritatea temerilor s-au adeverit, iar multe dintre aşteptări au fost înşelate. Deşi istoria recentă este plină de ani tulburi, surprinzătoare au fost anul trecut elementele politice, care au destabilizat economia şi care nasc temeri pentru anul care ne stă în faţă.

Sunt câţiva ani de când lumea aşteaptă veşti bune pe plan economic şi speră că recuperarea de după criza din 2008 va avea un fericit final. Reforme şi schimbări pozitive au tot fost popularizate de reprezentanţi ai organizaţiilor economice mondiale, iar previziunile de creştere economică de la începutul anului, deşi modeste, erau încurajatoare. Realitatea economică resimţită în mai multe ţări ale lumii a fost însă foarte departe de pozitivismul moderat de pe hârtie. O dovadă sunt tocmai mişcările populiste care au impus lideri de tipul celor pe care lumea nu i-a mai avut de ceva timp.

Doar 62 de oameni deţin o avere egală cu cea a jumătăţii sărace a lumii. „Bogăţia” celor din urmă a scăzut cu 38% în ultimii 6 ani, cu toate că populaţia lumii a crescut cu 400 de milioane în acest interval.

Un început cu stângul

Trecuseră doar 10 zile din 2016 şi pieţele de capital înregistrau deja cel mai slab început de an de când se fac măsurători. Doar indicele Standard&Poor’s (S&P) a pierdut în acele zile 1.410 miliarde de dolari în capitalizare bursieră, ceea ce înseamnă că încrederea investitorilor în marile companii scăzuse drastic, iar riscul pe care voiau să şi-l asume era extrem de mic.

Un alt indicator al unei situaţii macroeconomice îngrijorătoare a fost, la începutul anului, preţul petrolului, aflat încă din 2015 într-un picaj al cărui sfârşit nu se mai întrezărea. Pariurile pe scăderea preţului la barilul de petrol sub pragul de 20 de dolari se înmulţeau, spre disperarea ţărilor dependente de exporturile de petrol. Într-o situaţie nefavorabilă erau şi ţările exportatoare de materii prime, ale căror preţuri scădeau pentru al patrulea an la rând.

Economia fragilă a statelor emergente, încetinirea creşterii economice a Chinei, care cu un procent de 6,9% în 2015 a fost cea mai scăzută din ultimii 25 de ani, ratele mari ale șomajului în mai multe ţări, datoriile pe termen scurt deja imense, acumulate de state aflate sub riscul de a nu le mai putea plăti, creau un tablou sumbru pentru 2016.

„Cel mai bun lucru care se poate spune la început de 2016 este că putea fi mai rău”, a declarat în acest context Kenneth Rogoff, economist la Consiliul pentru Afaceri Externe. Acest „putea fi mai rău” plasează o sabie deasupra capului, pentru că nu elimină eventualitatea unui astfel de scenariu. Direcţia pe care a dat-o Rogoff acestei afirmaţii este una optimistă totuşi. Putea fi şi mai rău, afirma el, dacă nu ar fi existat semnale pozitive din economiile avansate, care păreau să îşi revină din trauma crizei economice, semnale care promiteau un an relativ liniştit.

Liniştea economică previzionată a fost însă spulberată de decizii politice neaşteptate, care au creat în cascadă panică şi tulburări pe pieţele internaţionale. Mesajele contra tendinţelor populiste nu au încetat să fie repetate, cu descrierea efectelor economice care le însoţesc, dar se pare că discursurile de acest fel şi-au pierdut, într-o bună parte în mod întemeiat, capacitatea de a mai convinge.

Amestecul politicii în economie

Cele mai mari şocuri politice ale lui 2016, Brexitul şi alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA, nu au rămas fără efecte economice, însă mai puţin notabile decât ar fi fost de aşteptat. Această relaţie de cauzalitate complicată între economie şi politică, generatoare de instabilitate şi nesiguranţă, este sinonimă în economie cu pierderile, pe care însă şi le pot asuma cei care anticipează câştiguri mai mari pe viitor.

Ameninţarea ca Marea Britanie să voteze ieşirea din Uniunea Europeană a existat încă din anii ’70, dar la o punere în balanţă a costurilor unei astfel de decizii cea mai rezonabilă opţiune părea cea a rămânerii. De data aceasta, nemulţumirile cu privire la reformele structurale de multă vreme aşteptate, dar şi cele referitoare la situaţia migraţiei, împreună cu o campanie agresivă a partidului naţionalist şi eurosceptic UKIP, au dus la votul din 23 iunie pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Efectele economice pe termen lung ale unei astfel de decizii sunt încă destul de greu de anticipat, în special pentru că o astfel de decizie este fără precedent. Ieşirea Groenlandei din predecesoarea Uniunii Europene nu poate fi socotită un termen de comparaţie. Pe termen scurt însă, efectele au putut fi observate şi, spre dezamăgirea celor care prevedeau după Brexit un colaps al încrederii în economia britanică, nu prea multe lucruri s-au schimbat în rău. În mod evident, lira a pierdut din valoare, de la 1,3 la 1,09 euro în luna octombrie. S-a apropiat totuşi la jumătatea lunii decembrie de valoarea ante-referendum, la 1,25 de euro pentru o liră. Consumul domestic şi cel public au crescut, spre mirarea analiştilor, iar alte efecte sunt deocamdată nesemnificative, ele urmând să fie analizate în lumina negocierilor pentru ieşirea din UE, care vor avea loc cel mai probabil în 2018.

La sfârşitul anului, o altă lovitură pentru Uniunea Europeană a venit din Italia, unde premierul Matteo Renzi a organizat un referendum pentru a valida un set de reforme, și acesta a fost respins de către italieni prin vot. La fel ca David Cameron, Renzi a demisionat, amplificând instabilitatea economică deja existentă. Italia este, în opinia multor analişti, bomba cu ceas a Europei, din cauza sistemului bancar plin de probleme, a productivităţii „zdrobitor de scăzute” şi a ratării ţintelor de creştere economică în repetate rânduri. Cea mai veche bancă din lume, Monte dei Paschi di Siena, are cele mai slabe performanţe din Italia, cu credite toxice de 47 de miliarde de euro, fapt care a atras îngrijorarea Băncii Centrale Europene. Valoarea totală a creditelor neperformante din Italia este de 300 de miliarde de euro, o sumă aproape egală cu PIB-ul din 2015 al Danemarcei.

„Ce se întâmplă atunci când avem Brexitul, Italia, poate şi Franţa? Ceva ce nu am mai văzut până acum va urma. Avem un grup de oameni frustraţi, care au la dispoziţie tehnologia nouă pentru a se exprima mai repede. Avem globalizare, care a creat de fapt probleme pentru grupuri mari de oameni”, a ţinut să atragă atenţia Oliver Hart, unul dintre cei doi câştigători de anul acesta ai Premiului Nobel pentru Economie. Căutarea de soluţii pentru această problemă este de o importanţă vitală, susţine acesta, în contextul în care efectele ei determină măsuri populiste şi protecţionism comercial, dăunător la nivel global.

În SUA, la fel ca în cazul Brexitului, victoria republicanilor era privită de asemenea cu teamă, dar şi în acest domeniu victoria lui Donald Trump a depăşit aşteptările. După reacţia iniţială de panică generală – în care bursele asiatice s-au prăbuşit, dolarul s-a depreciat şi moneda mexicană a atins un nivel minim record în raport cu dolarul –, cei trei mari indicatori bursieri americani au atins într-un timp scurt recorduri pozitive, iar dolarul s-a întărit la un nivel pe care nu l-a mai înregistrat de 13 ani.

Aceste reacţii de reglare rapidă a pieţelor, surprinzătoare până şi pentru experţi, au fost puse pe seama promisiunilor referitoare la dereglementări, reforme fiscale şi investiţii în infrastructură. Întărirea dolarului însă, deşi un semn bun pentru economia americană, are efecte negative asupra altor ţări, din cauza relaţiei invers proporţionale cu preţurile la materii prime. Astfel ţările al căror venit este bazat în majoritate pe exportul de materii prime au avut şi continuă să aibă de suferit.

Venezuela şi efectele unor politici economice distructive

Unul dintre cele mai cutremurătoare cazuri de economii cu probleme a fost în anul care a trecut Venezuela. Scăderea preţului petrolului, pe care Venezuela îşi bazează aproximativ 95% din veniturile din exporturi, împreună cu o politică internă de îndatorare excesivă şi cu o rată a inflaţiei de aproape 500% au dus la foamete extremă în ţara condusă de Nicolas Maduro. Mai mult decât atât, o secetă a afectat culturile de anul trecut, aşa că proviziile de alimente s-au împuţinat pentru ţara cu peste 30 de milioane de locuitori.

În luna iunie, guvernul a declarat stare de urgenţă din cauza lipsei hranei, care a ajuns să fie transportată sub supravegherea armatei, pentru a nu mai fi furată. Oamenii au stat la cozi ore întregi, uneori şi în timpul nopţii, pentru a primi alimente de bază.

Rata şomajului a crescut, iar economiile la energie au lăsat de multe ori ţara în întuneric. Rezervele de medicamente s-au diminuat de asemenea, iar boli aproape eradicate, precum malaria, au reapărut la scară largă. Din cauza penelor de curent, zeci de nou-născuţi dependenţi de aparatură medicală au murit în spitale din toată ţara, relata în luna mai The New York Times.

Şocantă a fost atitudinea statelor învecinate, care nu au reacţionat la criza umanitară, din motive economice sau ideologice, dar şi a preşedintelui Maduro, care a refuzat în repetate rânduri ajutorul oferit de organizaţiile umanitare internaţionale. Situaţia în Venezuela era la fel de tensionată la sfârşitul anului, când preşedintele a decis scoaterea de pe piaţă a bancnotei de 100 de bolivari venezueleni, pentru a descuraja clanurile mafiote, acuzate de acesta de vânzarea în Columbia a alimentelor subvenţionate de stat. În opinia multora, decizia oricum inutilă din cauza inflaţiei excesive nu a făcut decât să încingă şi mai tare spiritele.

Cei mulţi şi neimportanţi

La începutul anului, pe 18 ianuarie, organizaţia Oxfam a publicat un nou raport, care releva un nivel de inegalitate crescut faţă de anul precedent. Doar 62 de oameni deţin o avere egală cu cea a jumătăţii sărace a lumii. „Bogăţia” celor din urmă a scăzut cu 38% în ultimii 6 ani, cu toate că populaţia lumii a crescut cu 400 de milioane în acest interval. De cealaltă parte, bogăţia celor 62 a crescut cu 500 de miliarde de dolari în acelaşi interval de timp.

Companiile multinaţionale şi elitele joacă după alte reguli decât toţi ceilalţi, refuzând să plătească taxe de care lumea are nevoie să funcţioneze. Faptul că 188 din 201 cele mai mari companii sunt prezente în cel puţin un paradis fiscal ne arată că este timpul să acţionăm.

Winnie Byanyima, director executiv al Oxfam International, a transmis un mesaj liderilor lumii prezenţi la Davos la Forumul Economic Mondial, în care îşi exprima indignarea faţă de aceste rezultate. „Este pur şi simplu inacceptabil ca cea mai săracă parte a lumii să deţină nu mai mult decât câteva zeci de bogătaşi, care ar putea să încapă într-un autobuz… Companiile multinaţionale şi elitele joacă după alte reguli decât toţi ceilalţi, refuzând să plătească taxe de care lumea are nevoie să funcţioneze. Faptul că 188 din 201 cele mai mari companii sunt prezente în cel puţin un paradis fiscal ne arată că este timpul să acţionăm.ˮ

Defavorizaţi şi indezirabili au fost, ca şi în 2015, refugiaţii care au trecut pe tărâm european. Peste 380.000 de refugiaţi au ajuns anul acesta în Europa , majoritatea dintre ei pe mare. Peste 4.800 au murit înecaţi în Mediterană sau sunt daţi dispăruţi.

În ciuda problemelor şi discuţiilor iscate în jurul acestei probleme majore cu care se confruntă Europa şi Orientul Mijlociu, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a intermediat ajutoare de 430 de milioane de dolari sub forma unor plăţi în numerar direct către cei în nevoie. Ajutorul total oferit de Uniunea Europeană se ridică la 2,3 miliarde de euro.

Viitorul refugiaţilor este sumbru, iar sfârşitul suferinţelor lor este departe de final, având în vedere atacurile din Alep de la sfârşitul anului 2016. Pentru cei 13,5 milioane de sirieni care au nevoie de ajutor umanitar, dintre care 6 milioane sunt copii, eforturile care s-au făcut până acum sunt insuficiente. La sfârşitul lui 2016, Rich Stearns, preşedintele World Vision SUA, declara referitor la situaţia celor din Alep: „În timp ce noi ne pregătim de sărbători, oamenii din Alep sunt masacraţi. Nu trebuie să ne pierdem niciodată capacitatea de a ne revolta în faţa unui astfel de măcel fără milă, dar trebuie să punem această revoltă în acţiune.”

Din păcate, problemele lui 2016 nu au rămas toate în urmă, ci ne vor urmări şi în anul care ne stă în faţă. Alegerile care urmează în Germania şi în Franţa, marcate şi ele de tendinţe populiste, deciziile imprevizibile ale lui Donald Trump, riscurile pe care le aduc numeroasele ţări lovite de probleme economice grave, încetinirea creşterii economice a ţărilor care susţin economia mondială, dar şi problema nerezolvată a refugiaţilor ne garantează că anul 2017 nu va fi unul mai uşor din punct de vedere economic decât cel care a trecut. După anul care a trecut însă, vom fi poate mai puţin surprinşi şi mai pregătiţi ca să acceptăm improbabilul.