Naţionalismul extrem ia proporţii aproape peste tot în Europa. Situaţia recentă din Austria este mai mult decât îngrijorătoare. Candidatul extremei drepte a câștigat cu un mare avans primul tur al alegerilor prezidenţiale. Ascensiunea grupărilor extremiste nu poate lăsa indiferent nici spaţiul românesc. Poate fi doar o chestiune de timp până când discursurile și abordările radicale să suscite tot mai mult interesul opiniei publice românești. Este nevoie numai de un teren favorabil. Dacă alţii adună voturi mizând masiv pe cartea imigraţiei, în spaţiul mioritic extremismul poate aduna puncte electorale semnalând altă problemă.

Opiniile conform cărora există interese obscure care se pot finaliza cu distrugerea economiei românești se fac auzite periodic în media românească. Ideea că alţii vor răul României nu este nouă, fiind deseori vehiculată în scurta existenţă a statului român. Pe acest fond, perioada interbelică a cunoscut o suită de regimuri de autoritate, predominant justificate în baza protejării intereselor naţionale. Numărul mare al evreilor, economia dependentă de agricultură, o populaţie formată majoritar din ţărani, analfabetismul crescut au fost doar câţiva dintre factorii care au facilitat discursurile radicale, cu tentă nu doar antisemită, ci în general xenofobă. Dictatura carlistă, dar și legionarismul au înţeles, fiecare în manieră proprie, să apere interesele naţionale, sfârșind, însă, prin încălcări flagrante ale drepturilor civice, implicit ale dreptului la proprietate. Evident, contextul extern (extremismul luând avânt mai peste tot în Europa) a permis derapaje de acest gen, însă situaţia internă a conturat cadrul potrivit pentru un succes al abordărilor extreme.

Străinii, eterna poveste…

Nici perioada actuală nu  este scutită de acest risc, mai ales dacă se iau în considerare anumite aspecte care ţin de politicile românești. Unul dintre elementele actuale care are darul de a amplifica și mai mult o anumită iritare faţă de străini este rezultatul unei stări haotice în legislaţia românească, care a dus la înstrăinarea unei părţi consistente din pământul românesc.

Potrivit unei cercetări finalizate anul trecut, realizată de Institutul Transnaţional pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene, aproape 40% din terenurile agricole din România au ajuns în proprietatea unor firme sau persoane fizice străine. Potrivit studiului, în jur de 20%-30% din terenul arabil al ţării aparţine cetăţenilor străini din UE, în timp ce alte 10% aparţin unor persoane rezidente în alte state decât cele UE. Mai precis, patru dintre cei mai mari 10 latifundiari ai României sunt străini. Numai în Timiş, spun analiştii de la Institutul Transnaţional, se estimează că în jur de 150.000 de hectare de teren arabil, adică o treime din total, sunt exploatate de companii italiene, susţine economica.net. Și alte statistici indică faptul că cei mai mari investitori străini sunt italieni, germani, arabi, maghiari şi spanioli. Cum de s-a ajuns la această situaţie? Începând cu 1 ianuarie 2014, piaţa terenurilor agricole din România a fost liberalizată. Acela a constituit momentul oportun pentru cetăţenii străini din Uniunea Europeană ca să achiziţioneze terenuri agricole. Chiar dacă românii au dreptul întâietăţii la achiziţie, se pare că cei care au avut capacitatea de a investi au fost străinii.

Soluţii pe muchie de cuţit

Acest fapt a condus la o stare de iritare puternică din partea agricultorilor români, care își văd pericilitate interesele și consideră că situaţia actuală reprezintă o problemă de gravitate naţională. Laurenţiu Baciu, liderul Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România, citat de RFI, spune că aproximativ 2 milioane de hectare de terenuri agricole s-ar afla deja în proprietatea străinilor. „Multe terenuri s-au dat prin donaţii, sunt fel și fel de tranzacţii cel puţin la limita legii. Deseori se cumpără pământul fără să fie văzut. Multe din aceste achiziţii, dacă ar fi un interes la nivel naţional, ar putea fi ușor contestate. Sunt acte în care s-a ocolit legea cât s-a putut”, insistă reprezentantul agricultorilor români. Drept urmare, acesta îi atenţionează pe decidenţii politici asupra necesităţii de a le impune străinilor unele măsuri restrictive. Printre acestea, vede imperios necesar ca acești străini să aibă rezidenţă în România de cel puţin cinci ani, iar atunci când cumpără sau exploatează pământ să facă dovada că au fost implicaţi în agricultura României timp de cinci ani. În plus, guvernul român ar trebui să se implice și să creeze facilităţi pentru cumpărarea terenurilor de către și pentru români.

La prima vedere, aceste sugestii pot părea ideale. Problema este că ele seamănă izbitor de mult cu măsuri adoptate în trecutul nu foarte îndepărtat, atunci când cetăţenii de naţionalitate evreiască se confruntau cu dificultăţi în ceea ce privește dreptul de proprietate. Statistica întocmită în 1937 de Ministerul Industriei şi Comerţului  arăta că în România existau 173.145 de firme comerciale individuale, dintre care doar 83.821 erau româneşti (48,4%), restul de 89.324 (51,6%) aparţinându-le minorităţilor naţionale, dintre care 32,7% erau ale evreilor. De aici și până la eticheta de „lipitori” atribuită evreilor nu a mai fost decât un pas. Chiar dacă Laurenţiu Baciu nu utilizează termenul de „interdicţie” în privinţa străinilor care cumpără terenuri agricole, el recunoaște că, dacă măsurile restrictive ar fi adoptate, „vă asigur că nu mai vine nimeni”.

Sensul periculos

Nemulţumirile sunt de înţeles, chiar dacă soluţiile propuse sunt discutabile. Nu trebuie ignorat faptul că România deţine primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește ponderea populaţiei care se ocupă cu agricultura, la mare distanţă de alte state europene. De exemplu, în anul 2014 România a avut o pondere a populaţiei agricole de 25,4%, urmată de Grecia (13,0%) și Polonia (11,2%). Aceasta înseamnă că „acapararea” pământurilor de către străini lovește într-un segment important al economiei românești. Studiul Institutului Transnaţional vorbeşte despre potenţialele  efecte negative asupra economiei locale. Creşterea numărului de astfel de exploataţii ar duce la creşterea numărului de şomeri din agricultură, dar şi a celor care pleacă din ţară pentru a-şi găsi un loc de muncă. „Acest mod de a face agricultură se bazează pe monoculturi, pe folosirea intensivă a produselor chimice şi a medicamentelor (uz veterinar) în mod preventiv. Efectele apar nu numai asupra mediului şi animalelor, ci şi asupra ratei şomajului din mediul rural. Aceasta întrucât în astfel de exploataţii se lucrează cu foarte puţini oameni. Noul val de investitori străini, coroborat cu fuziunile dintre marile corporaţii, nu face altceva decât să crească viteza cu care oamenii din mediul rural pleacă peste graniţe pentru a-şi găsi un loc de muncă”, se precizează în raport.

Pe acest fond, necesităţile de ordin practic se pot intersecta cu ușurinţă cu raţiunile naţionaliste, putând conduce la formule politice radicale. Se pare că legislativul românesc (de fapt, un grup de 24 de deputaţi) a sesizat riscurile derapajelor de ordin politic pe fondul acestei probleme socio-economice și, în consecinţă, o iniţiativă legislativă ar urma să înăsprească regulile pentru cetăţenii străini care doresc să cumpere teren agricol în România. Proiectul prevede, printre altele, ca respectivii cumpărători să angajeze români în proporţie de 60% la nivel de management și de 90% ca lucrători propriu-ziși, să nu deruleze activităţi economice prin sisteme off-shore și, nu în ultimul rând, să păstreze destinaţia iniţială a pământului, adică principalul obiect de activitate al persoanei ori societăţii în cauză să fie domeniul agricol. „În timp ce am deschis piaţa terenurilor agricole pentru străini, am pierdut din vedere protejarea fermierului român, a agriculturii autohtone și a intereselor statului român”,  se arată în motivarea deputaţilor. Noua iniţiativă (care ar trebui, totuși, citită într-o cheie electorală) l-a determinat pe Laurenţiu Baciu să comenteze, spunând că „se dorește să se facă o lege a vânzării după modelul celorlalte state din Europa. Trebuia să facem acest lucru încă de la început, însă am vrut să fim unici. Când ești unic, te distrugi singur.” Problema care rămâne în discuţie gravitează în jurul potenţialului pe care îl au românii pentru a-i înlocui pe străini în vederea exploatării pământurilor la un nivel înalt de performanţă. Situaţia ar putea fi similară cu cea din perioada ulterioară deportărilor evreiești, atunci când s-a constatat că prin eliminarea evreilor nu s-a rezolvat o problemă, ci s-a agravat alta: nu avea cine să îi înlocuiască.

Faptul că se protejează economia naţională, după modelele altor ţări, nu ar fi o problemă. Însă, atunci când vinovăţia pentru neajunsurile noastre este atribuită străinilor, asta este mai mult decât o eroare de poziţionare. Apropiata campanie electorală va demonstra cât de mult au reușit românii să se desprindă de tarele puternic naţionaliste. În sens contrar, nu ar fi pentru prima oară când presiunea străinilor ar genera complexul de „cetate asediată”, alimentând o mentalitate tipică pentru gândirea românească a ultimelor două secole, susţine istoricul Lucian Boia. În opinia istoricului român, chiar dacă obiceiul de a da vina pe alţii s-a încetăţenit în practica românească, uneori nu chiar nejustificat, „românii se cade, totuși, să-și asume istoria lor, pentru care ei sunt în primul rând responsabili”. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a greșit ar trebui îndreptat nu prin măsuri extreme și nici dând girul unor discursuri extremist-naţionaliste ce propun soluţii de avarie și fără consistenţă pe termen lung.