„Visuri la cheie” este emisiunea care, sezon după sezon, aduce pe micile ecrane imaginea unei Românii parcă pierdute într-un alt secol. Împreună cu apelurile la donaţii pe Facebook ale diverselor fundaţii umanitare, doar așa mai răsare dintr-un con de umbră drama satului românesc și a copiilor prea săraci pentru viaţa în România secolului XXI. Trecând peste elementul de show și stângăcia unor oameni obișnuiţi, puși să stoarcă lacrimi de la audienţă, este imposibil să nu te întrebi câţi români nu își permit să își cumpere pâinea de fiecare zi, ca să nu vorbim de mașini, televizoare și telefoane.

Cazul social al surorilor Joiţa de la Poiana, judeţul Dâmboviţa, a demonstrat din plin neputinţa în care unii români se găsesc chiar din zorii vieţii. Sărăcia lucie s-a întâlnit cu inocenţa copilăriei în cazul acestor trei surori orfane, ajutate să subziste de directorul școlii unde învaţă. La 10, 16 și 18 ani, Corina, Lorena și Adriana „și-au îngropat tatăl, și-au văzut mama murind pe patul de spital și apoi a murit și bunicul lor”, toate acestea în doar patru ani, scrie pe blog Adela Pârvu, designer de interior implicată în emisiune. „M-a revoltat pentru că le-am găsit atât de slabe, atât de fără putere, că am aflat cum adunau cartofi în urma remorcilor doar ca să aibă ceva de mâncare. …M-am simţit și eu vinovată să știu că în ţara mea există copii ca ele, copii care se luptă singuri cu greutăţile cotidiene, copii uitaţi, abandonaţi de soartă, dar mai ales de noi, ceilalţi, care ne închidem ochii și sufletul către cei de lângă noi”, povestește Adela Pârvu. Condiţiile în care trăiau fetele ar putea părea de nedescris, dar nu constituie nicidecum o excepţie în peisajul rural românesc, ci se repetă cu fiecare caz social care apare în presă – o casă veche, făcută pe genunchi și gata să cadă, plină de igrasie și mucegai, deloc izolată sau chiar finalizată, cu spaţiile de locuit mai degrabă improvizate și neîncălzite. O singură cameră avea o sobă, și acolo dormeau fetele, în același pat. Casa nu a putut fi salvată, ci a fost demolată și înlocuită cu una pe structură de lemn. Pentru a se asigura că fetele nu vor mai îndura foamete, echipa le-a construit și un coteţ, pe care l-au populat cu găini și au creat un spaţiu pentru o grădină de legume, care însă nu a fost finalizată din cauza verii secetoase și a anotimpului neprielnic. Aceasta este tragedia care vine de pe urma împlinirii unui vis ca traiul în condiţii normale, și anume alunecarea înapoi în foamete, sărăcie, disperare, fără un sprijin pe termen lung. Este o acuză adusă destul de des celor mai sărmani dintre noi, că nu se ajută singuri, dar câteodată adevărul este că pur și simplu nu au pe nimeni lângă ei care să îi înveţe, să le arate, să îi ajute. „Mi s-a spus de multe ori că sărăcia este o alegere. Este, într-adevăr, dar alegerea este făcută prea adesea la nivel de politici guvernamentale”, a declarat raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pe probleme de sărăcie extremă şi drepturile omului, Philip Alston, despre nivelul de sărăcie din România, faţă de care „oficialii români sunt într-o stare de negare”. Câţi astfel de oameni invizibili ascunde România?

12094995_983986661658441_657423944128913108_o12322809_1007644569292650_5526723420205547705_o

Foto: Facebook

Marcaţi de sărăcie

Ce înseamnă să fii sărac în România? Sărăcia este un concept complex, în permanenţă supus dezbaterilor și diferenţelor de opinii, însă deocamdată se operează cu două metode de calcul: metoda naţională de calcul a sărăciei absolute și metoda de calcul a sărăciei relative, stabilită și estimată la nivel european. Prima a fost elaborată de către Banca Mondială, Comisia Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale și Institutul Naţional de Statistică și este gândită pentru a identifica gospodăriile care nu își pot satisface nevoile de bază alimentare, de servicii și de bunuri nealimentare, folosind ca indicator cheltuielile de consum (și nu veniturile), ce aproximează mai bine nivelul de trai al gospodăriei în România. A doua metodă este calculată de Eurostat și stabilește pragul de sărăcie (sub care o gospodărie este considerată săracă) ca reprezentând 60% din mediana venitului disponibil pe adult echivalent. Fiecare metodă de calcul prezintă o serie de limite, dar metoda sărăciei relative este utilizată pentru monitorizarea atingerii ţintei naţionale asumate de România de reducere a sărăciei.

Astfel, conform datelor Eurostat pe 2013, România, cu un procent de 25,4%, este pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește rata sărăciei relative și faţă de anul precedent este în creștere, citează Agerpres. Dar în ceea ce privește riscul de sărăcie și excluziune socială, rata din populaţia României sare la aproximativ 40,2%, adică 8,5 milioane de oameni, potrivit INS. Excluziunea socială se referă la „factorii multipli și schimbători care au ca efect excluziunea oamenilor de la participarea la interacţiunile sociale normale, practicile și drepturile societăţii moderne. Sărăcia este unul dintre cei mai evidenţi factori de acest tip, însă excluziunea socială se referă de asemenea la drepturi deservite inadecvat de locuire, educaţie, sănătate și acces la servicii”, explică un raport guvernamental. În principal, în acești 40,2% intră persoane care se confruntă cu deprivarea materială severă, persoane în risc de sărăcie relativă (monetară) și în mai mică măsură persoane din gospodăriile în care membrii care au vârsta necesară pentru a intra în câmpul muncii au o intensitate scăzută a muncii.

Muncitor, dar sărac? În România, sărăcia persoanelor care muncesc afectează unul din doi adulţi. Un profil al persoanelor sărace care muncesc indică că 92% din ei sunt localizaţi în zone rurale, majoritatea locuiesc în zone slab populate și 95% au cel mult gimnaziu, conform raportului guvernamental. Familia tipică a unei persoane sărace care muncește include doi adulţi cu doi sau mai mulţi copii, dintre care, în peste jumătate dintre cazuri, doar un adult este salariat, dar în alte 43 de procente sunt doi salariaţi care încearcă să aibă un trai decent, dar care rămân totuși săraci.

Geografia sărăciei românești

Majoritatea persoanelor aflate în sărăcie relativă în România trăiesc de fapt în sărăcie persistentă. Dintre persoanele care trăiau în sărăcie relativă în 2012, 81% trăiau în sărăcie persistentă, adică cu venituri sub pragul sărăciei în anul de referinţă și în cel puţin doi din ultimii trei ani. Copiii alcătuiesc grupul care riscă sărăcia cel mai mult. În Europa, aproximativ 26 de milioane de copii (sub 18 ani) riscă sărăcia şi excluziunea socială, potrivit raportului Eurostat. Cele mai riscante ţări pentru această pătură demografică sunt România, Bulgaria şi Ungaria. Începând cu anul 2009, tinerii între 18 și 24 de ani au înregistrat cea de-a doua rată a sărăciei ca mărime, fiind principalul grup afectat de criza economică.

În România, din 2008 până în 2012, rata sărăciei relative în rândul copiilor a fost constant mai mare, cu aproximativ 10%, decât rata sărăciei calculată la nivelul întregii populaţii. Pe tot tabloul demografic, sărăcia este mult mai răspândită în zonele rurale decât în zonele urbane. În 2012, în timp ce doar 11% dintre persoanele care trăiau în zonele urbane erau expuse riscului de sărăcie, 38% dintre cele care trăiau în zonele rurale erau expuse acestui risc. Tot în 2012, peste 74% dintre toţi copiii săraci trăiau în mediul rural. Copiii sunt afectaţi de deprivare materială severă într-o măsură mai mare decât restul populaţiei (38,1%); în ceea ce priveşte toate celelalte categorii de vârstă, persoanele afectate de deprivare materială severă reprezintă aproximativ 28% din populaţie. Deprivarea nu se referă doar la lipsa veniturilor, ci și la lipsa locuinţei, la dificultatea de a obţine bunuri și servicii și de a avea acces la educaţie. Asta, deși conform Convenţiei ONU privind drepturile copilului, toţi copiii ar trebui să aibă garantat dreptul la educaţie, servicii de sănătate, locuinţe, timp liber şi un regim alimentar echilibrat, scrie Mediafax.

Angajamente oficiale

Pentru a combate problema sărăciei, guvernul a lansat Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020, prin care se angajează ca până în 2020 să reducă numărul persoanelor cu risc de sărăcie relativă cu 580.000. Ceea ce poate părea mult, dacă nu se compară cu totalul de aproape 5 milioane care riscă sărăcia relativă, sau cu totalul de peste 8 milioane care riscă excluziunea socială. Este de așteptat ca în această perioadă sărăcia relativă să crească, în lipsa creșterii economice și a ocupării forţei de muncă. „Pentru a asigura atingerea obiectivului de reducere a sărăciei, Guvernul României a început şi va continua să adopte politici care vor duce la creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă şi a veniturilor obţinute din muncă de cei mai săraci 20% dintre indivizi”, stipulează strategia.

Guvernul nu propune politici naţionale, ci elaborarea de politici zonale corelate distribuţiei necesităţilor pe teritoriul ţării, care să reducă decalajele dintre zonele rurale şi cele urbane şi dintre zonele urbane sărace/nedezvoltate şi zonele urbane dezvoltate și să reducă, totodată, sărăcia şi excluziunea socială în comunităţile marginalizate (rrome și de alte etnii). Pe de altă parte, politicile trebuie gândite pe categorii de vârstă. Pentru copiii până în 18 ani, obiectivul strategiei este asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea abilităţilor și dobândirea cunoştinţelor. Pentru cei care pot accesa piaţa muncii, obiectivul este de a se asigura oportunitatea participării lor depline la viaţa economică, socială şi culturală a României. Pentru vârstnici, obiectivul este ca ei să poată rămâne independenţi şi să poată participa la toate aspectele vieţii în calitate de cetăţeni activi, precum şi să se bucure de o calitate ridicată a vieţii într-o comunitate sigură. Iar pentru că într-o gospodărie săracă poate fi vorba mai degrabă de perpetuarea sărăciei prin prezenţa simultană a mai multor categorii de vârstă, fiecare afectată de propria dimensiune a sărăciei (de multe ori rezultatele slabe la învăţătură şi starea proastă de sănătate limitează semnificativ oportunităţile de pe piaţa muncii pentru următoarea generaţie) strategia prevede nevoia de intervenţii concepute astfel încât să abordeze factorii multipli determinanţi ai inegalităţii și să întrerupă ciclul intergeneraţional al sărăciei şi excluziunii sociale.

Cu toate acestea, și dacă această strategie își atinge obiectivele propuse, numărul persoanelor care vor ieși din sărăcia extremă sau relativă este minuscul faţă de numărul celor care vor necesita în continuare ajutor. România nu este statul care să fi găsit soluţia la combaterea sărăciei și a foametei, care rămâne o problemă nerezolvată la nivel global. De aceea, în continuare, fiecare ajutor pe care îl putem oferi contează. Dacă am trăi într-o lume ideală, am putea avea dreptate să lăsăm pe seama statului să vindece toate bolile societăţii, dar în situaţia de faţă această așteptare ne pune mai degrabă în poziţia de a fi acuzaţi de indiferenţă, la fel cum, la rândul nostru, aducem aceleași acuze statului. În această situaţie se creează un circ, în care nimeni nu ridică pe nimeni, ci mai rău ne afundăm cu toţii în durere neputincioasă.