În timp ce criza din Siria se amplifică și există riscul unei confruntări militare de proporţii, în Europa, extremismul câștigă tot mai mulţi adepţi. Elementul comun al tuturor evenimentelor tensionate din Europa creștină, dar și din Orientul islamic, este goana după putere. Nu doar decidenţii politici, avizi de creșterea controlului, sunt vinovaţi de escaladarea situaţiei, ci și masa tăcută care asistă din umbră.

„Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa”, spunea, cu mult timp în urmă, cel care a resimţit forţa unui regim brutal asistat de după „cortină” de o masă amorfă, care își adula liderul. Elie Wiesel, supravieţuitor al lăgărului morţii, a intuit foarte bine că vinovăţia pentru stările tensionate ale istoriei nu le aparţine doar celor care uită că ocupă vremelnic o poziţie în ierarhia socială și politică. Indiferenţa este culpabilă pentru că alimentează pofta de putere a celor care își arogă o aură mesianică. Din nefericire, istoria nu a dus lipsă de acest gen de personaje. În spatele lor se ascund liniștit oameni și instituţii care nu protestează, nici nu reacţionează, ci încurajează spiritul aventuros al liderului.

Gustave Le Bon spunea, în Psihologia maselor, că tipul de erou adulat de mase va avea mereu statura unui Cezar. De ce? Fiindcă mulţimea se înclină cu servilism în faţa liderului providenţial, arătându-și simpatia faţă de cel care o conduce cu mână de fier. Ciudat este că nici măcar bisericile nu au ezitări în a se alătura acestui demers periculos. Hitler a fost sprijinit de protestanţi, precum Putin are susţinerea Bisericii Ortodoxe.

Oameni care s-au predat

Albert Einstein spunea că „lumea este un loc prea periculos în care să trăiești, și nu din cauza oamenilor care fac răul, ci din cauza celor care stau și îi permit acestuia să se desfășoare”. Un exemplu în această direcţie vine tocmai din Germania contemporană.

Un actor care s-a deghizat în Adolf Hitler a străbătut Germania timp de patru săptămâni, pentru un film. A rămas surprins, relatează Reuters, de faptul că a fost primit cu atâta căldură de compatrioţii săi. Ecranizarea reproduce, de fapt, povestea unei cărţi satirice în care Hitler, personajul principal, revine în prezent ca o celebritate şi intră din nou în politică. Scriitorul a intenţionat să critice atitudinea necombativă pe care germanii o manifestă chiar și astăzi faţă de regimul nazist, intuind faptul că Hitler ar avea șanse reale de succes chiar și în prezent.

Percepţia scriitorului poate fi construită pe o simplă speculaţie, însă regizorul şi actorul principal au confirmat că, în periplul lor prin Germania, au asistat la scene care cu greu ar deveni credibile.

„Cum se poate ca atât de mulţi oameni să reacţioneze pozitiv la Hitler, să îl accepte?”, se întreabă regizorul.

Unii pot explica această situaţie prin influenţa pe care o au, mai ales în estul Germaniei, mișcări extremiste precum Pegida, însă această explicaţie nu are suţinere deoarece filmările au avut loc înainte de consolidarea acestei organizaţii. Astfel, „nu ne-a surprins că oamenii au ieşit în stradă”, a spus Oliver Masucci, actorul care joacă rolul lui Hitler. Cu alte cuvinte, extremismul se dezvoltă fiindcă există deja terenul pregătit. Nu sunt doar simple nostalgii după un trecut expirat, ci o înclinaţie cultivată de a adula persoanele cu putere. După Le Bon, masele preferă divinizarea erorii, dacă aceasta le seduce. Cine știe să le iluzioneze devine lesne stăpânul lor. Îngrijorarea se amplifică atunci când în această capcană a obedienţei cad și instituţii, unele chiar religioase.

Biserica stă în genunchi

Dacă germanii au probleme cu un Hitler reactualizat, rușii o duc poate chiar mai rău. Faptul că Putin are putere discreţionară în fieful său este deja incontestabil. Însă susţinerea de care se bucură din partea Bisericii Ortodoxe în actuala campanie din Siria este la limita oricărei înţelegeri raţionale.

„Federaţia Rusă a luat o decizie responsabilă cu privire la utilizarea forţelor armate pentru a apăra poporul sirian de suferinţele cauzate de teroriști. Credem că această decizie va aduce pacea și dreptatea mai aproape de acest pământ străvechi”, a declarat Patriarhul Kiril, chiar în contextul îngrijorărilor exprimate în spaţiul occidental faţă de jocurile de culise ale Rusiei.

În 30 septembrie, ziua în care aviaţia rusă a lansat primele atacuri în Siria, Patriarhia Moscovei declara, prin reprezentantul său Vsevolod Ceaplin, purtătorul de cuvânt al Bisericii, că angajamentul militar rus este justificat, chiar mai mult de atât, este și „sfânt”. „Lupta împotriva terorismului este o luptă sfântă, iar în acest moment ţara noastră este, probabil, cea mai activă forţă care luptă împotriva terorismului. Nu pentru că are un interes, ci pentru că terorismul este imoral”, a subliniat Vsevolod Ceaplin.

Trecând peste faptul că declaraţiile celor doi ierarhi sunt eminamente politice (ceea ce nu mai este demult o surpriză pentru spaţiul rusesc), ele au rolul de a legitima o aventură în spatele căreia poate fi identificat un vis multisecular rusesc. Este un fel de „divinizare a politicului”, după cum se exprima Julien Benda în Trădarea cărturarilor. De altfel, pentru filosoful francez, tocmai aceste pasiuni politice (îmbrăţișate de oameni simpli, intelectuali sau oameni ai bisericii) le oferă celor „care le manevrează un minunat teren de exploatat”. Predarea este aproape totală pe altarul unei puteri artificiale, la a cărei construcţie participă mulţi artizani.

Cine este mai vinovat?

Ceea ce omite biserica să spună este dacă își asumă și victimele nevinovate rezultate de pe urma bombardamentelor sau escaladarea conflictului ca urmare a jocului pe care Rusia înţelege să îl practice pe teren sirian. Iar despre faptul că fosta putere sovietică acordă sprijin deschis lui Bashar al Assad (un generator de genocid), ce s-ar putea spune? Este greu de identificat elementul „sfânt” pretins de reprezentantul ortodox. În umbra sfinţeniei invocate rezidă, de fapt, un anumit gen de mentalitate care se alimentează din fascinaţia puterii.

Este o demonstraţie a faptului că admiraţia faţă de cei care știu cum să își impună și să își menţină controlul sub masca unor deziderate nobile nu are margini. În consecinţă, continuăm să trăim într-o lume periculoasă nu doar din cauza unor lideri care nu au ezitări. În umbra lor sunt oameni și instituţii care joacă în același scenariu. Mâinile le pot fi pătate cu același sânge.

Citiţi Partea II despre violenţă ca parte integrantă a fascinaţiei puterii, așa cum transpare din acţiunile recente sau mai îndepărtate ale Rusiei 

DISTRIBUIE: