Motto: „Când vor zice: «Pace și liniște!», atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată, și nu va fi chip de scăpare.” (1 Tesaloniceni 5:3)

S. B. este o doamnă din România care s-a stabilit de mulţi ani în Franţa, la Nisa, iar în noaptea atentatului, pe 14 iulie, s-a aflat pe Promenade des Anglais, la numai două sute de metri de punctul terminus al „rutei” devastatoare a teroristului. Incredibil, dar cei de acolo nu au auzit vacarmul produs de atentat și abia după câteva ore au aflat ce s-a întâmplat. Senzaţiile pe care le-a creat această tragedie au fost, pe rând, de consternare, apoi de teroare, de compasiune pentru victime și familiile lor, de revoltă faţă de autorităţi și mai ales faţă de șeful guvernului, de solidarizare civică și… de neputinţă și nesiguranţă faţă de viitor – o transformare pe care o consideră ireversibilă.

Teoria și „practica”

Strategiile Uniunii Europene care vorbesc despre integrarea imigranţilor se articulează pe fondul teoretic al unor valori și concepte care au făcut carieră la începutul acestui secol, venind dinspre studiile de antropologie culturală: „multiculturalism”, „diversitate culturală”, respectarea și prezervarea acestei diversităţi, a „diferenţei”, adaptare, incluziune etc. Desigur, toate acestea reprezintă preocupări ale ţărilor democratice și numai într-un cadru democratic se pot ele concretiza.

Însă, în timp ce specialiștii, analiștii din diverse domenii ale socialului, politicienii, jurnaliștii dezbat și fac publice asemenea strategii, apare un asemenea cataclism social care ne așază în faţă un tablou absurd, al unui protest fără noimă, care sfidează orice încercare de legitimare ori justificare; în numele cărei cauze, al cărei ideologii sau credinţe se poate justifica un carnagiu în care sunt uciși copii, femei, bătrâni, albi, negri, asiatici, europeni, americani, creștini, atei, musulmani? Și aceasta se întâmplă într-o ţară cosmopolită, care are o veche tradiţie a deschiderii faţă de alte culturi și care a militat pentru multiculturalism și integrare.

Omagiu adus victimelor de la Nisa.
Omagiu adus victimelor de la Nisa.

Doamna S. B. mi-a furnizat, într-un interviu telefonic, mai multe date care arată percepţia societăţii franceze cu privire la acest atentat și care explică nesiguranţa definitivă ce s-a instalat în viaţa cotidiană. Iată-le: într-adevăr, prima impresie produsă de un asemenea act terorist a fost că aparţine nu unui militant, ci unui sociopat, iar în cazul unei grave dezordini psihice nu mai poate fi căutată noima. Însă surpriza a venit după o zi și jumătate, când gruparea radicală islamică ISIS a revendicat atentatul. Apoi a venit știrea că tatăl teroristului a arătat presei o reţetă medicală în care fiului său i se prescriau medicamente pentru tratarea unei boli psihice. Iar altă știre anunţa că radicalizarea acestui bolnav mintal, care suferea și de depresie, se produsese recent, ceea ce îl făcuse să scape vigilenţei poliţiei. Totuși se poate afirma că actul său a fost premeditat, deoarece își vânduse recent mai multe bunuri și le trimisese părinţilor, în Tunisia, o mare sumă de bani. Așadar sunt date care arată că acest individ era deopotrivă bolnav mintal și luptător islamic ce se considera, probabil, un erou, un martir al cauzei ISIS sau al Jihadului, al cărui strigăt final a fost deja obișnuitul: „Allahu Akbar!” – „Allah este mare!” Faptul că s-a imortalizat printr-un selfie cu puţin timp înainte de cursa criminală dovedește cât de mândru era pentru ceea ce urma să facă. Aproape că nu mai este relevant dacă, într-adevăr, gruparea ISIS l-a coordonat ori doar și-a atașat post factum o nouă „victorie” sângeroasă, câtă vreme un act de asemenea cruzime este revendicat de către ea; aceasta arată că împărtășește mentalitatea și atitudinea unui sociopat și o recunoaște public.

Însă cea mai îngrijorătoare impresie lăsată de acest atentat, ca și de altele din trecutul recent, o impresie difuză, greu de scos la lumină, de pus în cuvinte și de documentat, este că membrii comunităţii musulmane nu par să reacţioneze ferm, prin dezaprobarea și combaterea vehementă, în interiorul propriei comunităţi, a atentatelor. Manifestaţiile publice au fost menite mai degrabă să ceară opiniei publice să nu fie asociaţi cu atentatorii, ceea ce ar fi o mare greșeală, într-adevăr. Însă pare insuficientă această disociere strict defensivă, raportată la amploarea tragediilor produse; dacă există lideri spirituali moderaţi, înţelepţi, influenţi în aceste comunităţi presupus integrate, ar fi de așteptat ca aceștia să fie mai vocali, să se implice în acţiuni de durată, de reeducare democratică a membrilor comunităţii, de prevenire a atitudinii de radicalizare și luptă de tip terorist.

Înapoi la teorie

Politologul american Samuel P. Huntington a scris, în 1996, o lucrare de referinţă, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, care conţine analize și predicţii ce par să se adeverească sub ochii noștri. Starea de fapt pe care o vizează analiza este aceea potrivit căreia „identitatea culturală şi cultura care, la nivelul cel mai răspândit, sunt identităţi ale civilizaţiei, modelează tendinţa de coeziune, dezintegrare şi conflict în lumea de după Războiul Rece”[1]. În viziunea lui Huntington, potenţialele conflicte majore în politica internaţională își au sursa tocmai în diversitatea persistentă a civilizaţiilor, în rezistenţa lor culturală la globalizare şi „occidentalizare”, iar nucleul lor dur pare a fi tocmai religia pe care s-au construit.

Globalizarea însăși este o formă de aculturaţie, adică de fenomen prin care două grupuri (mai mari sau mai mici) aparţinând unor culturi diferite intră în contact, la un nivel profund și de durată, iar rezultatul este o influenţă fie reciprocă, fie dinspre cultura dominantă, ce rămâne neschimbată, spre cealaltă, care se lasă schimbată. Aculturaţia poate include și recursul la coerciţie din partea culturii dominante.

Pantofi abandonaţi pe caldarâmul bulevardului Promenade des Anglais, unde a avut loc atacul.
Pantofi abandonaţi pe caldarâmul bulevardului Promenade des Anglais, unde a avut loc atacul.

Huntington vorbește despre culturi sau civilizaţii occidentale dominante din punct de vedere politic, economic, militar, financiar etc., care se văd ameninţate demografic şi cultural dinspre zonele „non-occidentale” ale globului. Autorul înţelege prin „civilizaţie” un grup de oameni care au elemente obiective comune (limbă, istorie, religie, obiceiuri, instituţii) şi care se autoidentifică subiectiv. El spune: „Civilizaţiile sunt cel mai mare «noi», înăuntrul căruia ne simţim din punct de vedere cultural acasă şi deosebiţi de toţi ceilalţi «ei» de afară”[2].

În 1993, același autor scria: „În ipoteza mea, sursa fundamentală de conflict în noua lume nu va mai fi în principal ideologică sau economică. Marile diviziuni dintre oameni şi sursa dominantă de conflict vor fi de natură culturală. Statele naţionale vor rămâne cei mai puternici actori în relaţiile internaţionale, dar principalele conflicte se vor ivi între naţiuni şi grupuri ale diferitelor civilizaţii. Conflictul civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia de demarcaţie dintre civilizaţii va fi linia confruntărilor în viitor.”[3]

Integrare și/sau teroare

Renumitul antropolog american Clifford Geertz atrăgea și el atenţia comunităţilor academice prin opiniile sale avizate împotriva globalizării, într-o lucrare publicată în 2000, Available Light (Lumina disponibilă): „Indiferent care ar fi elementul definitoriu pentru ceea ce s-a numit «capitalism fără graniţe» și «sat global», sigur nu e vorba despre acorduri statornice asupra unor probleme statornice, ci mai degrabă despre reapariţia segregărilor obișnuite, a certurilor persistente, a ameninţărilor insistente, o concepţie potrivit căreia, orice s-ar întâmpla, trebuie menţinută o ordine a diferenţei.”[4] Concluzia neliniștitoare a acestui cercetător de teren, cu o experienţă de câteva decenii, este că, deși intenţiile globalizării mizează pe acorduri și pe aducerea la un numitor comun a diverselor culturi, totuși diferenţele și diferendele ireconciliabile sunt mai puternice, iar pe fondul acesta apar transformări rapide ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute de către strategii globalizării: „Nu poţi conduce ceea ce nu poţi înţelege.”[5]

În anul 2011, în presă apăreau știri care confirmau evaluările lui Huntington și Geertz: „Cameron a mai afirmat că, sub acoperirea multiculturalismului, extremismul islamic a prosperat nestingherit. Cameron a declarat în cursul unei reuniuni pe teme de securitate, citat de The New York Times, că tolerarea celor care resping egalitatea și democraţia și a celor care promovează separatismul nu face decât să încurajeze radicalizarea. (…) Cameron nu este singurul șef de guvern care face referiri la eșecul multiculturalismului. Angela Merkel și Nikolas Sarkozy au făcut comentarii similare.”[6]

Aceste știri dau de gândit acum, dacă le privim prin prisma evenimentelor ulterioare mult mai agravante – mai ales ascensiunea ISIS, revoluţia de tip domino a ţărilor arabe, războiul din Siria și migraţia fără precedent, spre Europa occidentală, a unei populaţii arabe pestriţe, din diverse ţări aflate sau nu în conflicte armate. Oare ce anume i-a determinat pe acei trei puternici ai zilei să-și schimbe opiniile până la polul opus, până la invitaţia vădită a cancelarului german, adresată acestor imigranţi, de a veni în Germania?

Bulevardul Promenade des Anglais din Nisa, un simbol al Coastei de Azur.
Bulevardul Promenade des Anglais din Nisa, un simbol al Coastei de Azur.

Problema ciocnirii dintre civilizaţii pare să fie gravă tocmai pentru că marile civilizaţii sunt conservatoare, iar cea arabă este cea mai conservatoare. Însă, dacă această problemă a fost semnalată în mediile academice și a fost întărită prin știrile din media internaţională, atunci se cuvine să reflectăm mai mult asupra a ceea ce au specific aceste civilizaţii și asupra limitelor rezonabile între care se poate încerca integrarea. După definiţia de dicţionar, integrarea presupune includerea unor elemente diferite într-un tot unitar, funcţional. Or, acum se cade să ne întrebăm dacă ea este posibilă cu adevărat sau este mai probabilă enclavizarea europeană a unor populaţii musulmane tot mai numeroase, cu potenţialul lor de radicalizare politică și sub imperiul unei rate a natalităţii care le va aduce, după unele previziuni, la procentul de 10% din populaţia Europei, în 2050.

Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm: pe ce baze teoretice se poate pune problema, la nivelul Uniunii Europene, a integrării maselor mari de musulmani, apartenenţi ai unei civilizaţii foarte conservatoare, monolitice, în civilizaţia europeană, cu specificul ei mozaicat, cosmopolit, vag creștin și democratic? Oare strategii acestei presupuse integrări nu iau seama la studiile și predicţiile specialiștilor? Cum își pot asuma decizii ce se întind pe decenii întregi și afectează generaţii și naţiuni niște oameni ai momentului care, după expirarea mandatului, se pierd în anonimat sau prosperă ca oameni de afaceri ori consultanţi ai corporaţiilor multinaţionale? Cine poartă răspunderea pentru greșelile și lipsa lor de viziune?

Footnotes
[1]Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, București, 1998.
[2]„Ibidem, p. 60.”
[3]„Samuel P. Huntington, «The Clash of Civilizations?» în Foreign Affairs, vol. 72, nr. 3, 1993, p. 22, apud G. Georgiu, Filosofia culturii, București, Editura SNSPA, 2001, p.59”.
[4]„Clifford Geertz, Available Light. Anthropological Reflections on Philosophical Topics, Princeton, Princeton University Press, New Jersey, 2000, p. 250 (trad. n., C. M.).”
[5]„Ibidem”.
[6]„Alexandra Ion, «Multiculturalismul cultivă extremismul islamic», 6 febr. 2011, ziare.com ”.

Note

Huntington, Samuel , Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, București, 1998.
„Ibidem, p. 60.”
„Samuel P. Huntington, «The Clash of Civilizations?» în Foreign Affairs, vol. 72, nr. 3, 1993, p. 22, apud G. Georgiu, Filosofia culturii, București, Editura SNSPA, 2001, p.59”.
„Clifford Geertz, Available Light. Anthropological Reflections on Philosophical Topics, Princeton, Princeton University Press, New Jersey, 2000, p. 250 (trad. n., C. M.).”
„Ibidem”.
„Alexandra Ion, «Multiculturalismul cultivă extremismul islamic», 6 febr. 2011, ziare.com ”.