Situaţia Greciei este atât de proastă, încât soluţiile se împart în două tabere: ieșirea statului din zona euro sau iertarea unei părţi din datorii și restructurarea restului. Pe măsură ce germanii au început să ceară „un cancelar de fier”, Merkel a refuzat orice variantă de înţelegere în care era inclusă și restructurarea datoriilor. Când liderii europeni se agaţă de scaunele lor politice, soarta proiectului european este pusă automat în pericol.

Nicio discuţie despre criza datoriilor din Grecia nu ar fi completă fără o trecere rapidă în revistă a situaţiei. Contrar percepţiei publice, mai mult de jumătate din datoria publică a Greciei de 323 de miliarde de euro, adică 175% din PIB, a fost acumulată înainte de izbucnirea crizei din 2008. Autorul Leonid Bershidsky explică faptul că, după șapte ani de dictatură militară, la Atena se instala din nou democraţia, sub un guvern socialist care se aruncase în acordarea de beneficii sociale, mărirea pensiilor și acordarea accesului liber la serviciile medicale, pe lângă investiţii eronate în infrastructură.

De fapt, timp de trei decenii, Grecia s-a împrumutat pentru a acoperi deficite fiscale nesustenabile. În 2001, a modificat „cărţile” pentru a adera la euro. Este însă foarte greu de apărat ideea că această mișcare a fost o greșeală unilaterală, iar liderii europeni au fost simple victime. Dând pe repede înainte, datoria publică a Greciei a ajuns la 323 de miliarde de euro, din care datorează Germaniei 68,2 miliarde, Franţei 43,8 miliarde, Italiei 38,4 miliarde, Spaniei 25 de miliarde, FMI-ului 21,4 miliarde și BCE-ului 18,1 miliarde. Aceștia sunt creditorii principali, după care mai urmează în ordine descrescătoare Olanda, SUA, Marea Britanie, Belgia, Austria, Finlanda, ajungând la un total de 12 creditori.

Atât criticii, cât și prietenii guvernului de la Atena au admis, într-un final, că o datorie de 175% din PIB este nesustenabilă. Până și secretarul Trezoreriei americane, Jacob Lew, împreună cu directorul FMI, Christine Lagarde, au cerut miercuri restructurarea datoriei Greciei. Calculele arată că și într-o situaţie în care Grecia reușește să atingă 5 procente de creștere în PIB-ul nominal, iar dobânda la datorii ar fi de 2%, tot i-ar lua 20 de ani să reducă datoria sub 100% din PIB. De fapt, conform unor documente ale troicii „scurse” pe internet, în anul 2030 datoria Greciei va ajunge la un nivel în continuare nesustenabil de 118% din PIB, chiar după implementarea întregului pachet de reformă cerut de troică. Este motivul principal pentru care guvernul actual a adoptat niște tactici de negociere extreme, care în final să ducă la reducerea și restructurarea datoriei.

Liderii germani refuză, sub pretextul moralităţii. Când împrumuţi bani, trebuie să-i dai înapoi. Dacă nu poţi, atunci altă dată nu mai vei fi împrumutat. Dacă trăiești pe picior mare fără să îţi permiţi, trebuie să îţi schimbi stilul de viaţă. Iar dacă vrei și mai mulţi bani de la un creditor, trebuie să adopţi un comportament care să îl asigure pe acesta că va vedea din nou banii.

Liderii greci nu se simt mai puţin îndreptăţiţi în poziţia lor. De ce ar trebui ca ei să sufere și creditorii să primească toţi banii înapoi, cu dobândă, când a fost greșeală amândurora ca Grecia să intre în zona euro? De ce Grecia ar trebui să accepte și mai multe măsuri de austeritate, când această politică nu a făcut decât să distrugă și mai mult economia în ultimii cinci ani? Și de ce ar trebui ca muncitorii greci de rând să sufere mai mult decât băncile germane? Până la urmă, primul împrumut, acordat în 2010, a fost folosit pentru a salva băncile private grecești și europene, în special germane și franceze. Mai departe, datoria băncilor private a fost tranformată în datorie publică. După cum explică Tim Jones, de la Jubilee Debt Campaign, nu grecii de rând au beneficiat de înţelegerile cu troica, ci băncile grecești și europene care au împrumutat în mod nesăbuit bani guvernului ani de-a rândul.

Iartă, Merkel, iartă!

Vocile celor care susţin cauza Greciei pentru iertarea și restructurarea datoriilor sunt din ce în ce mai multe și mai serioase. Mai mulţi renumiţi profesori și specialiști în economie, în frunte cu Thomas Piketty, au lansat o scrisoare deschisă către creditorii Greciei, și în mod special către Angela Merkel, în care pledează pentru această soluţie: „Astăzi trebuie să restructurăm și să reducem datoria Greciei, să dăm economiei loc să își revină și să permitem Greciei să își plătească datoria redusă pe o perioadă mai lungă de timp. Acum este momentul pentru o regândire umană a programului de austeritate punitiv, care a eșuat, și pentru un acord asupra reducerii datoriei Greciei în combinaţie cu reformele de care ţara are nevoie. Mesajul nostru către cancelarul Merkel este clar: insistăm să luaţi această acţiune de leadership vitală pentru Grecia și Germania, dar și pentru restul lumii.”

Miniștri din Parlamentul britanic au luat adoptat aceeași atitudine, publicând o scrisoare deschisă către premierul Cameron pentru „a sprijini organizarea unui conferinţe europene care să convină asupra anulării datoriei Greciei și a altor ţări care au nevoie, prin recuperea banilor de la băncile și speculatorii financiari care au fost adevăraţii beneficiari ai programelor de salvgardare. Credem că trebuie să punem capăt implementării forţate a politicilor de austeritate care provoacă sărăcie și inegalitate în Europa și în lume”.

Istoricii, autorii, și în general, intelectualii, au vorbit despre iertarea Greciei, din perspectiva datoriei culturale pe care întreaga lume o datorează ţării care ne-a dat democraţia, filozofia, medicina, matematica și Jocurile Olimpice. Este o moștenire culturală pe care cu siguranţă nu se poate pune niciun preţ. Ce ar însemna reducerea acestei ţări la o suburbie a economiei europene? Dacă impactul economic pe termen lung nu poate fi măsurat, cum poate fi măsurat cel cultural?

Dar cum ar putea fi măsurat în perspectivă dezastrul umanitar? Thomas Piketty nu se ascunde deloc după deget, aruncându-i lui Merkel în faţă impactul politicilor pe care le-a prescris Greciei: „40% dintre copii trăiesc acum în sărăcie, mortalitatea infantilă este în creștere, iar șomajul printre tineri se apropie de 50%… Dar în ultimii ani, seria așa-numitelor programe de ajustare impuse Greciei și altora nu a dus decât la o depresie (n.r. economică) cum nu s-a mai văzut în Europa din 1929-33. Medicamentele prescrise de Ministerul de Finanţe german și de la Bruxelles nu au vindecat boala, ci l-au făcut pe pacient să piardă sânge.”

Ozlem Onaran, de la Universitatea Greenwich, explică cum tăierea pensiilor și a salariilor și consolidarea fiscală a dus la o scădere a PIB-ului, pierderi din taxe și o datorie publică mai mare: „Estimările noastre arată că doar scăderea salariilor a dus la scăderea PIB-ului cu 4,5% și creșterea raportului datorie/PIB cu o treime. Aceste condiţii nu au fost doar contraproductive, ci au produs și o criză umanitară”. De fapt, mai mulţi experţi legali, printre care și Ilias Bantekas, profesor de drept internaţional la Universitatea Brunel, susţin că programul impus de troică ar putea fi o violare a drepturilor umane, împrumuturile fiind catalogate drept „odioase, ilegale și ilegitime”. Și nu este vorba doar de eșecul din Grecia, ci și de cel din Spania, Cipru sau Irlanda. Deci de ce nu ar avea Grecia o cauză morală pentru a-i fi iertată o parte din datorie?

Momentul 1953

Iată-ne ajunși într-un moment în care neclintirea Germaniei, principalul creditor al Greciei, este atât de stoică, încât vice-cancelarul german, Sigmar Gabriel, liderul social democraţilor, s-a declarat mai dispus să acorde ajutor umanitar Greciei, decât să ajungă la vreun compromis. Este și momentul în care deja mulţi experţi nu se mai pot abţine în a scoate la lumină „ipocrizia” Germaniei, care dacă nu i-ar fi fost iertate datoriile după cel de-al Doilea Război Mondial nu ar fi putut să ajungă astăzi în situaţia de a decide viitorul altor ţări. Această paralelă a scindat opinia publică nu doar în Grecia, ci și în alte ţări care au început să își aleagă taberele.

Cei care militează pentru ieșirea Greciei din zona euro vorbesc neîncetat despre lenea proverbială a grecilor, despre siesta, despre cum toţi s-au angajat la stat într-o acţiune de delapidare naţională pentru îmbogăţirea personală și despre faptul că cealaltă tabără a fost ba plătită, ba spălată pe creier de socialiști și comuniști (și Putin) pentru a crede că grecii sunt victime, când de fapt victimele sunt germanii de rând care muncesc cu vârf și îndesat pentru ca grecii să poată să-și cumpere Mercedesuri. Cei care susţin Grecia în aceste momente și, în general, încetarea regimului de austeritate, încearcă să demitizeze poveștile despre greci cu statistici concrete: cele mai multe ore de muncă din toată UE și cheltuieli sociale ca pondere în PIB mai mici ca în Germania. În schimb, cheltuieli disproporţionate s-au înregistrat la bugetul militar, cu o medie de 5% în 25 de ani faţă de 1-2% la alţii, grecii angajându-se să cumpere submarine germane, fregate franţuzești și elicoptere în co-producţie în schimbul banilor primiţi. Și atunci, comparaţia cu momentul 1953 este oarecum naturală.

Thomas Piketty a fost din nou portavocea celor care și-au exprimat nedumerirea faţă de poziţia Germaniei, amintind că acesteia i-a fost iertată 55% din datorie pentru a se putea redresa după cele două războaie mondiale. „Când îi aud pe germani spunând că au un standard moral în ce privește datoriile și cred cu tărie că acestea trebuie plătite, mă gândesc că e o glumă. Germania este ţara care nu și-a mai plătit niciodată datoriile. Nu are nicio capacitate să le ţină lecţii altor ţări”, spune el. Alţii însă, spun că paralelele dintre Grecia de azi și Germania anului 1953 nu au niciun fundament și sunt demogagie pură, însă nu este chiar așa, ci sunt relevante în anumite aspecte. Dar, problema reală a acestei discuţii este că se încearcă o comparaţie pe bază de morală, iar din punct de vedere moral nu există grade de comparaţie și nu există câștigători a căror cauză să nu poată fi contestată.

În 1953, Republica Federală Germană avea 20 de creditori, printre care și Grecia. Aceștia, la o conferinţă de la Londra, au căzut de acord să elimine 55% din datoria suverană a Germaniei care ar valora astăzi 62 de miliarde de dolari, creditorul principal fiind Statele Unite. Doar că aproape jumătate din datorie data dinainte de război și dinainte de naziști, când s-au făcut două credite pentru restructurarea datoriilor neonorate ca stat înfrânt în Primul Război Mondial. Pe lângă asta, Germania avea nevoie de bani pentru a-și reface propria ţară după două războaie mondiale, confruntându-se și cu o criză umanitară de mari proporţii. Deci cauza Germaniei era și mai importantă și „mai morală” decât cea a Greciei, care nu vrea decât salarii și pensii mai mari, nu?

Bine, dar Germania nu și-a făcut-o cu mâinile proprii, la fel ca Grecia? Ba da, dar în acel moment nu mai era condusă de naziști și noul guvern făcea tot posibilul pentru binele ţării. De ce ar fi trebuit ca noile generaţii să plătească pentru greșelile predecesorilor? Dar de ce ar trebui ca tinerii greci să moară de foame pentru că nu au unde să se angajeze? Tânăra generaţie din Grecia nu este mai responsabilă pentru greșelile generaţiilor din urmă decât erau generaţiile tinere de germani în anii 1950 și 1960, punctează Piketty.

Și dacă Germania a avut parte de o nouă șansă, după dezastrul pe care l-a cauzat Europei, Grecia de nu ar trebui să primească? Poate ar trebui să primească, dar ceea ce a primit Germania nu a fost milă. SUA au fost principalul creditor, care gata să renunţe la bani i-au convins și pe ceilalţi să le urmeze exemplul. Marea Britanie a renunţat la două treimi din ce i se cuvenea. Dar motivul era simplu. SUA aveau nevoie să facă din Germania de Vest un aliat împotriva Uniunii Sovietice și se temeau că, dacă i se impun condiţii prea drastice, trecutul s-ar putea repeta. Până la urmă, situaţia drastică de după Primul Război Mondial a dus la ridicarea naziștilor la putere. Este Grecia atât de importantă din punct de vedere geopolitic? Dacă nu este, și profesorul de la Yale, Timothy Guinane spune că nu, atunci nici nu merită o iertare a datoriei, e atât de simplu.

Mai se pune și problema efectelor. Germania eliberată de datorie și-a construit o industrie orientată spre export, care doar în câteva decenii a ridicat ţara din nou în fruntea Europei. Ce va face Grecia, care nu produce mai nimic și importă masiv? Acesta este unul dintre motivele pentru care creditorii insistă asupra reformelor, ca ţara să devină mai competitivă.

Lecţii (ne)învăţate

Cazul Germaniei din 1953 are câteva ecouri care sunt relevate pentru cazul Greciei de azi. Germania a recunoscut că impunerea unor condiţii punitive pe plan intern după Primul Război Mondial a ajutat la ridicarea la putere a extremiștilor. Aceeași situaţie o vedem în Grecia, unde oamenii, disperaţi, s-au orientat către partidele de stânga și de dreapta, introducând Zorii Aurii în Parlament și ducând la un guvern plin de marxiști, cu care acum creditorii nu se mai pot înţelege. Germania a forţat Grecia să intre în această poziţie, iar Tsipras este produsul lui Merkel, care ar putea nu doar să îi strice cariera politică, ci să strice și experimentul european.

Moneda unică poate funcţiona dacă șocurile economice sunt sincronizate în toată zona, astfel încât să se împărtășească un nivel de risc acceptabil. Dacă o ţară este permanent în recesiune, asta este o problemă, pentru că deodată nimeni nu mai vrea să împărtășească riscul de contagiune. De aceea, într-o zonă cu o monedă unică, ţările din prima viteză pot alege să încerce anumite reguli fiscale și financiare, dar au responsabilitatea de a-i ajuta pe cei blocaţi în deficite. „Acest ajutor s-ar putea să implice mai multe tentative forţate de a stimula o cerere în masă la nivelul întregii zone, dar ar trebui să implice și construirea unui mecanism de a ierta datoriile în anumite momente. Fără un astfel de mecanism, vom rămâne blocaţi într-o serie nesfârșită de negocieri eșuate”, explică Jagjit Chadha, profesor de economie la Universitatea Kent. În mai puţine cuvinte, este și concluzia lui Piketty: „Trebuie să privim înainte. Europa a fost fondată pe iertarea datoriilor și pe investiţia în viitor. Nu pe ideea penitenţei nesfârșite. Trebuie să ţinem minte asta”.

DISTRIBUIE: