Toate titlurile internaţionale anunţă că, după ora 24, Grecia a intrat oficial în „cârdășia” statelor care au eșuat în a plăti înapoi o parte din datoria către FMI, alături de Zimbabwe, Sudan și Cuba. Singura diferenţă ar fi că Grecia este prima ţară dezvoltată și prima ţară din Uniunea Europeană care a ajuns în situaţia de faţă. Este asta atât de rău precum pare?

Grecia a primit de la Uniunea Europeană și FMI aproape 240 de miliarde de euro în două înţelegeri de salvgardare, începând cu 2010. Banii i-au permis să nu intre în faliment, dar au presupus un cost crescut pentru populaţie și pentru economia ţării, care s-a contractat cu peste 25%. Măsurile de austeritate au avut un aşa efect negativ, împingând șomajul chiar la 60%, încât grecii au devenit primii europeni care au ales un partid de stânga ce promitea că va reforma înţelegerile cu creditorii și va scăpa ţara de austeritate. De cinci luni de când partidul Syriza a câștigat alegerile, Grecia a dus o politică de brinkmanship, care se traduce prin politică „pe marginea prăpastiei”, ducând o negociere extrem de dură, și inedită pentru peisajul european, cu liderii bătrânului continent, forţându-le mâna pentru a încerca să obţină cât mai mult.

Stilul acestui tip de negociere a fost motivat de lupta pentru respectul și demnitatea poporului grec, dar de fapt „grecii nu fac decât să își vândă pielea cât mai scump. Fac acest circ în mod deliberat. Ei plătesc pentru inadecvarea euro. A fost o idee proastă și euro nu favorizează ţările cu economiile mai slabe… Grecii plătesc pentru propria lor ambiţie de a intra în acest joc, dar au dreptul să ceară mai multă solidaritate și acolo e clar că e o negociere și că rezolvarea e un compromis”, explică Alina Mungiu-Pippidi, președinta Societăţii Academice din România (SAR). Cu toate acestea, dacă grecii au ales să recurgă la șantaj nu înseamnă că acesta este complet nelegitim, punctează Alina Mungiu-Pippidi: „Dacă suntem în UE și suntem egali cu toţii, nu e normal ca tu, salvatorul meu, să mă împrumuţi cu dobândă de 5 la sută, în timp ce tu te împrumuţi cu zero la sută. Ce au făcut băncile, când au început problemele în Grecia: i-au imprumutat toţi pe greci cu dobândă mare.” Politica de brinkmanship a culminat marţi noapte cu confirmarea faptului că Grecia nu va plăti FMI-ului datoria de 1,6 miliarde de euro.

O saga tragică

Negocierile furioase şi cu întreruperi, care au durat cinci luni, marchează degradarea la care a ajuns relaţia dintre Grecia și creditorii ei, în această saga ce durează de cinci ani. Cu siguranţă, Tsipras spera ca liderii europeni să fie mai maleabili în faţa jocului său, însă când aceștia l-au trimis acasă cu un nou pachet de reforme, cu doar câteva zile înaintea datei scadente pentru plata FMI, și-a dat seama că s-a terminat. Nu avea însă de gând să facă sinucidere politică și a cerut referendum, pentru numele poporului grec și al democraţiei.

Referendumul a fost catalogat drept un act de trădare de către creditori, care spun că au oferit un pachet de măsuri rezonabile, care nu presupunea reduceri de salarii și pensii. Conform partidului de la conducere, scopul referendumului este să exerseze democraţia: Liderii zonei euro și creditorii internaţionali conspiră să distrugă guvernul actual, ales democratic, astfel încât se cere un referendum pentru a restaura puterea poporului în hotărârea viitorului ţării. Felul în care Tsipras vorbește despre referendum îi face pe oameni să dea un vot pentru demnitatea naţională în detrimentul austerităţii.

Pentru cei care privesc din exterior este însă clar că Tsipras nu face decât să aibă grijă de interesele pe termen scurt ale partidului său, de supravieţuirea la putere și unitatea unui partid format din diverse grupări extremiste. Semnarea unei înţelegeri cu Europa ar fi însemnat fragmentarea partidului și căderea guvernului de la putere. Dacă interesul lui Tsipras ar fi coincis cu interesul naţional, nu ar fi îngreunat negocierile și ar fi putut cere un referendum în mai, înainte de a ajunge în situaţia de incapacitate de plată.

O victorie pro-euro ar însemna un vot popular de neîncredere în guvernul lui Tsipras, care ar duce cel mai probabil la alegeri anticipate și formarea unei guvern interimar, adică o nouă criză politică. Tsipras a anunţat deja că ar putea demisiona într-o asemenea situaţie, dar până la urmă s-ar putea simţi „obligat” să ducă la capăt o înţelegere finală cu liderii europeni. Dacă demisionează totuși, poate să o facă în maniera protectorului democraţiei și a cetăţenilor de rând.

Cine mai vrea în zona euro?

Actuala situaţie de incapacitate tehnică de plată nu este o premieră pentru Grecia, dar ar putea fi cea mai gravă din istoria ţării. În 2012, economia Greciei a fost în incapacitate tehnică de plată, dar a fost salvată de creditorii europeni. Acum însă riscă să nu poată plăti deloc datoria de 323 de miliarde de euro, iar şansele unei intervenţii europene sunt minime. Fondul Monetar Internaţional oferă unei ţări aflate în default tehnic o lună până la constatarea oficială a situaţiei, dar pentru pieţele financiare, Grecia este o economie insolventă.

Economia Greciei este de dimensiunea economiei statului Connecticut sau Louisiana. Luat pur economic, un faliment nu ar fi decât un sughiţ pentru o economie ca cea a Americii, a Chinei, a Rusiei sau a zonei euro. „Banii pentru a salva Grecia pot fi găsiţi ușor”, spune economistul Anil Kashyap, de la Universitatea din Chicago. Ceea ce contează pentru toţi liderii acestor economii sunt repercusiunile politice ale unei posibile ieșiri a Greciei din zona euro. Până acum, aceasta a fost considerată drept ceva sfânt, motiv pentru care nici măcar nu există vreun scenariu legal pentru o asemenea situaţie. Dacă Grecia deschide această ușă, cine poate spune ce alte ţări, cu economii mult mai mari și care se consideră dezavantajate de moneda unică, nu ar urma-o?

Este natural să se ajungă la un compromis. Tsipras a pierdut pariul și oferta de marţi noapte arată nivelul de anxietate la care a ajuns. Însă ameninţarea cu referendum a fost o lovitură sub centură pentru liderii europeni, care s-au declarat dispuși la negocieri după negocieri. Nimeni nu vrea ca Grecia să plece, nici europenii și nici grecii, care au ameninţat chiar că vor apela la măsuri legale pentru a rămâne în zona euro. Prin urmare, Tsipras s-a văzut nevoit să accepte condiţiile impuse de creditorii internaţionali, aşa cum au fost ele stabilite la sfârşitul săptămânii trecute, când a fost trimis cu ele la Atena pentru a fi aprobate de parlament. Există însă câteva modificări, se dezvoltă solicitarea surprinzătoare de marţi de prelungire a programului de susţinere şi de acordare a unuia nou, în valoare de 29,1 miliarde de euro, iar taxa pe valoare adăugată pentru hoteluri să fie de 13%, nu de 23%, aşa cum solicitau anterior instituţiile europene, scrie Financial Times.

În mod normal, expirarea programului de susţinere de 240 de miliarde de euro nu permite extinderea acestuia, însă cererea lui Tsipras către creditori reprezintă o concesie majoră și un prim pas pentru baza unui nou acord de salvargdare, care să fie semnat în urma unui referendum. Partea proastă este că acum Tsipras trebuie să militeze pentru un vot pozitiv la referendum, după ce deja le-a cerut grecilor să voteze negativ „din toată inima” și și-a anunţat demisia în cazul unui vot pozitiv. Situaţia de faţă demască imaturitatea unui întreg sistem politic și a diferenţelor structurale enorme care sunt între ţări precum Grecia, Bulgaria și România și cele care conduc uniunea, ţări care de altfel și-au arătat incompetenţa în soluţionarea crizei economice.