Într-o singură lună, nu mai puţin de 25.000 de persoane s-au autoexclus din biserica din care făceau parte, după ce aceasta a pornit o campanie de „onestizare” a registrelor sale de membri.

S-a întâmplat în Norvegia, acolo unde Biserica Evanghelică Luterană Liberă este nu doar cultul cu cel mai mare număr de adepţi din ţară, ci este și considerată „biserică de stat”. Aceasta înseamnă, mai exact, că biserica este susţinută financiar de stat și ocupă un rol constituţional aparte, deși este autonomă din punct de vedere doctrinar și are libertatea de a-și numi singură clerul.

În luna august, Biserica Norvegiei a introdus pe site-ul ei o funcţie care le permite celor doritori să adere la instituţie, prin intermediul internetului, dar și să renunţe la calitatea de membru tot prin mijloace electronice. La o lună de la introducerea acestei opţiuni, nu mai puţin de 25.000 de membri au părăsit biserica, în timp ce peste 1.200 de persoane i s-au alăturat, și unii, și alţii prin intermediul aplicaţiei amintite.

Reprezentanţii bisericii spun că nu regretă aceste statistici. „Nimeni care nu dorește să fie membru al Bisericii Norvegiei nu ar trebui să continue să fie înregistrat ca membru”, a spus Kristin Gunleiksrud Raaum, președinte al consiliului bisericii naţionale. „Mă bucur mult că aproape 1.300 de persoane au ales să ni se alăture în luna august”, a mai spus Raaum.

De altfel, Biserica Norvegiei a trecut în ultimul deceniu prin câteva schimbări care ar putea fi considerate istorice. Cea mai semnificativă este așteptată să aibă loc însă în noiembrie, atunci când constituţia norvegiană va integra modificări potrivit cărora religia creștină evanghelică nu va mai fi considerată „de stat”, deși statul își va păstra „moștenirea creștină și umanistă”, așa cum aprecia, în 2012, ministrul norvegian al administraţiei de stat și relaţiilor cu biserica, Rigmor Aasrud.

Către o separare mai clară între stat și biserică

Schimbările majore au început să se facă simţite încă din zorii secolului XX, când Biserica Norvegiei a început o serie de demersuri pentru a modifica statutul acordat în timpul Reformei Luterane și a ajunge la o separare a bisericii de stat. În 1920, au fost introduse consilii parohiale, în 1933 au apărut consiliile de dieceză, în 1969 a fost iniţiat Consiliul Naţional al Bisericii, iar în 1984 a fost alcătuit primul sinod general.

Statul a delegat tot mai multe din sarcinile sale privind biserica unor corpuri din cadrul acesteia – vezi numirea vicarilor și a altor preoţi parohiali. De asemenea, în cadrul Sinodului General din 1990 s-a decis că biserica are autoritatea să decidă în probleme liturgice și doctrinale.

De atunci, numărul norvegienilor care participau regulat la serviciile divine ale bisericii naţionale a scăzut în mod constant, așa cum s-a întâmplat și în celelalte ţări scandinave. Singurele comunităţi religioase care au înregistrat creșteri în spaţiul scandinav au fost cea catolică și cea islamică, iar acest lucru s-a datorat mai ales imigraţiei, scrie AP.

În 2013, Norvegia era considerată cel mai secularizat stat al Europei, însă aceasta nu i-a împiedicat pe norvegieni să îi surprindă pe statisticieni când s-a observat că Biblia este cel mai bine vândută carte din cea mai secularizată ţară.

Din totalul populaţiei de 4,9 milioane de locuitori, cât are Norvegia, 3,8 se declară membri ai Bisericii Norvegiei, în timp ce 484.500 sunt membri ai altor biserici sau organizaţii religioase ori de promovare a valorilor umane. Norvegia a fost romano-catolică până la Reformă, când s-a adoptat protestantismul prin Decret Regal, în 1537, şi a fost înfiinţată Biserica Norvegiei.