Poate că aţi auzit despre alegerile prezidenţiale din Austria. De ce ar fi trebuit să auziţi? Pentru că ieri Uniunea Europeană era cât pe ce să se aleagă cu primul președinte de ţară dintr-un partid de extremă dreaptă. Faptul că o victorie proeuropeană s-a obţinut ca prin urechile acului este mai mult decât un semn al timpurilor pe care le trăim. Indiferent de rezultat, Austria rămâne împărţită în două, iar Europa se fragmentează mai departe în această criză a partidelor tradiţionale.

Românilor trebuie să le fie foarte cunoscut scenariul care s-a derulat în Austria. Liderul de extremă dreaptă, Norbert Hofer, a câștigat primul scrutin al alegerilor, după care diaspora a venit să salveze situaţia, prin votul prin corespondenţă. O diferenţă de doar 31.000 de voturi a înclinat, în final, balanţa în favoarea candidatului independent Alexander Van der Bellen. Asta înseamnă că putem vorbi fără speculaţii și exagerări despre două Austrii, „una care și-ar fi dorit un președinte care provine din extrema dreaptă și care nu are complexe legate de nazism și una care s-a mobilizat foarte bine și a reușit să împiedice acest lucru în ultimul moment și cu foarte mare dificultate”, explică analistul politic Cristian Pârvulescu la RFI.

Profilul Austriei extremiste

Nu există, deci, preşedinte de extremă dreaptă pe vechiul continent, dar cu ce idei politice i-a câștigat pe jumătate dintre alegători, în ciuda multiplelor voci care compară actuala situaţie din Austria şi chiar din Europa cu perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial? Hofer a participat în cursă ca emblemă a euroscepticismului, a unui naţionalism necesar și victorios și a impulsului de a rezista în faţa valului de imigranţi musulmani.

Această retorică nu mai este nouă într-o Europă traumatizată de criza imigraţiei, însă cazul în sine este un exemplu concret de marginalizare totală a partidelor politice tradiţionale. Președinţii de state europene (printre care și Klaus Iohannis) susţin că nu există o criză a partidelor politice tradiţionale, în ciuda evidenţelor care arată contrariul. Situaţia Austriei este cea mai recentă și mai puternică dovadă în acest sens.

Cauzele pentru care s-a ajuns aici nu pot fi generalizate la întreaga Europă decât până la un punct. Poate că multe state au ajuns la aceleași concluzii, dar nu au urmat aceleași căi. Nu toate statele care se plâng de imigranţi împărtășesc experienţa Austriei. Sunt aproximativ nouă luni de când un tir plin de refugiaţi asfixiaţi a fost găsit în căldura toropitoare a verii pe marginea unei șosele de lângă Viena. A fost momentul după care liderii Germaniei și Austriei și-au deschis graniţele, o politică care, în final, a dus la pierderea popularităţii pentru acești lideri. Deși Germania este ţara care a absorbit cei mai mulţi refugiaţi, numeric vorbind, calculând rata la suta de mii de locuitori, Austria, care a înregistrat doar 90.000 de cereri de azil, iese în top ca fiind ţară „de sacrificiu”. Acesta este contextul ascensiunii fulminante a lui Hofer, care se află în fruntea unui partid ce obișnuia să găzduiască naziști prin anii 1950. Aceasta este o altă problemă specifică Austriei, și anume că, spre deosebire de Germania, nu şi-a asumat un veritabil examen de conștiinţă după al Doilea Război Mondial și „nu s-a debarasat niciodată de fascismul ei, localizat ca o tumoare malignă în capul cetăţenilor ei”, acuză scriitorul austriac Thomas Glavinic, conform RFI.

Europa extremistă

„Austria de astăzi este o viziune a viitorului politic al Europei”, scrie The Guardian. Succesul naţionalismului austriac urmează un tipar în Europa. O analiză a NYTimes arată exact cum a evoluat ideologia de dreapta în alegerile parlamentare de la finalul anilor 1990 și până în prezent în 20 de ţări europene. În Austria, Marea Britanie, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Polonia, România, Slovacia, Suedia și Elveţia, ideologia de dreapta, reprezentată prin partide dintr-un spectru politic vast, care include deviaţii de la centru, precum populiști, naţionaliști și până la neofasciști, a crescut în popularitatea electorală. În Belgia, Italia și Olanda a scăzut, iar în Spania și Portugalia acestea nu sunt de luat în seamă. Tendinţa este să explicăm un fenomen comun prin generalizarea unor probleme evidente, însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Spania și Portugalia au fost printre ţările europene care au pătimit cel mai mult din cauza crizei economice și a ratei șomajului. Totuși, în aceste ţări extrema dreaptă rămâne marginală, pe când în Austria, a cărei situaţie economică este mult mai bună ca a ţărilor respective și nici nu se poate compara cu Grecia, era cât pe ce să conducă ţara. Pe de altă parte, în Grecia, care suferă în continuare cele mai drastice urmări ale crizei economice și a celei migraţioniste, extrema dreaptă a suferit o scădere de popularitate după 2012. În Franţa, Frontul Naţional a câștigat în 2015 aproape o treime dintre voturi, cel mai mare scor din istorie, în condiţiile în care Franţa nici nu are problemele pe care le are Austria cu imigranţii și nici problemele economice ale Greciei și Spaniei. Pe de altă parte, nici celelalte ţări nu au problemele pe care le au francezii cu terorismul. Aceste diferenţe arată că fenomenul alunecării spre dreapta nu este uniform și că în fiecare ţară există o reţetă specifică de factori, generatoare de frustrări și nemulţumiri care duc la adoptarea soluţiilor extreme. Analistul francez Jean-Yves Camus crede că în fiecare ţară trebuie căutate motivaţii specifice, legate de alte probleme: crize de identitate, crize de funcţionare a instituţiilor şi de reprezentativitate, nemulţumiri în legătură cu managementul banului public, repartizarea taxelor și impozitelor etc.

Publicaţia franceză Libération face o partajare între două blocuri când vine vorba de partidele europene de extremă-dreapta, unul care merge clar pe filiera nazismului şi a fascismului (Germania, Grecia, Bulgaria sau Ungaria) și unul mai subtil, care se prezintă drept apărător al naţiunii și al libertăţilor cetăţenești faţă de totalitarimul Bruxellesului sau al islamului (Franţa, Olanda, Italia, Austria). Când se trage linie, concluzia este că „cea mai puternică ideologie politică din lumea de azi este naţionalismul”, scrie în Foreign Policy, Stephen Walt, profesor de relaţii internaţionale la Harvard. El explică asta prin faptul că numărul ţărilor care cer autonomie crește, că instituţii supranaţionale cum este UE au mari probleme, că americanii s-au lovit de o rezistenţă încăpăţânată în Orientul Mijlociu și acesta este și motivul pentru care Rusia se opune expansiunii vestice în sfera sa tradiţională de interes, iar China și vecinii săi sunt gata să pornească un conflict armat pentru niște teritorii aparent minore din largul oceanului. Iar atât timp cât statele rămân actorii principali pe harta geopolitică și nu există o autoritate centrală care să prevină conflictele, „statele puternice se vor urmări unele pe altele cu atenţie, cu un ochi vigilent la balanţa puterii și făcând tot ce este nevoie pentru a-și minimiza vulnerabilitatea în faţa presiunii din afară”, conchide Walt.