Cândva, România se lăuda că Franţa este principalul ei aliat, sub protecţia ei spaţiul mioritic realizându-și mare parte din interesele naţionale. Trecutul pare să fie tot mai diferit de prezent. Franţa tocmai i-a dat de înţeles României că, în problema Schengen, este cazul să rămână în stand-by.

Cu doar câteva săptămâni în urmă, mulţi politicieni sau analiști păreau niște zmei, anunţând că sunt gata să se ia la luptă cu întrega Uniune Europeană. În consecinţă, determinarea era aproape unanimă. România era dispusă să accepte suplimentarea numărului de refugiaţi cu condiţia să fie primită în spaţiul Schengen. „România vrea drepturi de Schengen dacă va fi impusă o cotă de refugiaţi”, titra Bloomberg.

Argumentul era relativ simplu: solidaritatea se exprimă nu doar atunci când sunt invocate obligaţii, ci și în contextul drepturilor. Pe fond, România s-a simţit tratată nedrept, iar cel mai des acuzată de joc incorect era Olanda. Chiar primul ministru, Victor Ponta, a anunţat, în urmă cu câteva zile, că accederea României în Schengen nu va fi posibilă nici măcar anul viitor, când președinţia Consiliului Uniunii Europene îi va aparţine Olandei. Astfel, „ţara lalelelor” a devenit un fel de dușman public al României. Recent, oficialii români au avut neșansa să descopere că numărul adversarilor este mai mare, iar printre ei se numără acum și foști prieteni.

Surpriza care ne lasă fără replică

Franta și Germania au fost ţările care au insistat cel mai mult ca România (alături de Bulgaria) să nu adere acum la Schengen. Sunt exact ţările care divizau România în urmă cu un secol, atunci când ambele se bucurau de simpatie românească în contextul derulării Primului Război Mondial.

Anii au trecut, iar declaraţiile de dragoste nu par să fie deloc reciproce. În mod surprinzător, francezii au fost cei mai vehemenţi. Au urmat apoi Germania, Olanda şi Finlanda. Confruntată cu această poziţionare adversă din partea celor care formează elita Europei, România nu are prea multe variante de joc. A fost de acord cu amânarea discuţiilor, în condiţiile în care un eventual vot negativ ar fi însemnat reluarea întregii proceduri de aderare, ceea ce implica încă cel puţin un an și jumătate de proceduri.

Corupţia, o problemă cu lipici

De ce România este percepută ca un fel de paria a Europei și este tratată ca o ţară din eșalonul secund? Frustrările se pot amplifica cu ocazia fiecărei amânări, însă este posibil să nu fie chiar justificate. Cu puţină onestitate, se poate identifica cauza principală a acestui eșec perpetuu. „Corupţia mare şi instituţiile slabe îngreunează intrarea în Schengen”, a spus Daniel Dăianu, membru în Consiliul de Administraţie al BNR.

Este același tip de acuzaţie care trenează de câţiva ani. Franţa a invocat corupţia de la frontiere ca argument principal pentru amânarea aderării Bulgariei și României la spaţiul Schengen, deși recunoaște că cele două ţări au îndeplinit toate criteriile tehnice. Argumentul respingerii datează din anul 2011. „Nu este nimic mai rău decât neîncrederea. Această otravă a neîncrederii poate mina tot procesul. S-au făcut progrese multe, dar corupţia, care este descoperită de justiţie, rămâne blocată și se împotmolește în birocraţie”, a declarat în 2010 Manfred Weber, europarlamentar german PPE.

Cu alte cuvinte, explicaţiile respingerilor repetate ar trebui căutate chiar în realităţile din România. Clarificările au venit în 2011 din partea Finlandei, prin vocea eurodeputatei Sari Essayah, care a recunoscut că gestul Olandei şi al Finlandei de a se opune „este un pic nedrept” şi că ceea ce se întâmplă acum este de fapt o decizie politică, fără a ţine cont de criteriile tehnice de aderare la Schengen. Este vorba de „o încercare de a repara o greşeală mai veche”: admiterea României şi Bulgariei în UE, în 2007 – un pas făcut prea devreme şi pripit. Cu alte cuvinte, România a avut noroc o dată. A doua oară este deja prea mult, în condiţiile în care problemele au rămas aceleași.

Riscul României

Sunt voci care acuză de interese proprii ţările care votează de ani buni împotriva României sau care minimalizează problemele reale ale ţării pe motiv că nici alţii nu o duc prea bine cu „sănătatea”. În consecinţă, este relativ simplu de aruncat responsabilitatea în curtea celor care au votul în mână. Problema este că limbajul european nu se înţelege încă la București. În timp ce România invocă îndeplinirea criteriilor de aderare din punct de vedere tehnic, liderii europeni continuă să ţină degetul pe o rană adâncă, pe care unii se străduiesc să o ascundă. Corupţia ne ţine la marginea Europei, nu doar a Schengenului. Nici măcar nu este o problemă recentă, rădăcinile ei pierzându-se undeva în istorie. Este suficient de parcurs o carte extrem de ironică, dar și acidă, precum Din ţara măgarilor (o alegorie despre corupţie și ipocrizie), scrisă în 1916 de filosoful și sociologul Ștefan Zeletin, pentru a constata cât de puternică era dorinţa de îmbogăţire prin metode nu prea ortodoxe atunci, la fel ca și acum. Este drept că România a realizat unele reforme anticorupţie în ultimii ani, dar rezultatul lor s-a dovedit a fi instabil şi uşor reversibil, se menţionează în raportul anticorupţie privind cele 28 de state membre, publicat în 2014 de Comisia Europeană (CE). Raportul sesiza că voinţa politică de a aborda corupţia şi de a promova standarde înalte de integritate a fost inconsistentă.

În ultimii cinci ani, de când este invocat motivul corupţiei ca obstacol principal în aderarea României la Schengen, subiectul a fost ignorat și neasumat de către clasa politică. Această greșeală riscă, în prezent, să fie dublată de încă una cu efecte greu de anticipat. Criza refugiaţilor a scos la iveală sentimentele naţionaliste care planează încă asupra unor ţări europene. România, prin poziţia adoptată, a arătat că mai are încă drum de făcut pentru a se integra pe deplin în Uniunea Europeană. A preferat mai degrabă să fie partenera Ungariei și să reziste eroic susţinând că nu poate accepta mai mult de 1.785 de refugiaţi (cifră nenegociabilă). S-a demonstrat ulterior că a fost un pas greșit, dar efectele au rămas. Sentimentul resimţit la nivelul populaţiei românești este că liderii Europei (care fac și desfac potrivit cu interesele proprii) nu ascultă, ci doar impun obligaţii. În consecinţă, cultivarea atitudinii de frondă pe care politicienii o manifestă, de regulă, după fiecare ratare a aderării poate fi contraproductivă pe termen lung. Românilor li se induce în mod artificial un sentiment de ostilitate faţă de Europa, ceea ce alimentează un euroscepticism care va putea fi demontat cu dificultate. Poate că acest stand-by prelungit constituie chiar antidotul necesar. Aderarea la Schengen este pentru UE un foarte util instrument prin care să menţină presiunea exercitată asupra României şi Bulgariei, pentru ca acestea să rezolve problema corupţiei, susţinea DW. Nu este exclus ca de aici să vină și salvarea unei Românii care nu a reușit încă să își rezolve una dintre problemele ei endemice.

DISTRIBUIE: