Laicitatea statului român pare să fie o himeră, despre care se discută în termeni frumoși. De fapt, definiţiile care se dau termenului diferă în funcţie de interesele care sunt puse în joc.

Orice politician român atunci când este întrebat cu privire la caracterul statului român răspunde fără prea multă ezitare că România este un stat laic. Este în trendul „corectitudinii politice” mioritice ca laicitatea statului să fie subliniată în discursurile publice. Problema apare atunci când mesajele despre secularizarea statului nu au întotdeauna acoperire în realitate. Nu de puţine ori, aleșii ţării au atras biserica majoritară (dar nu doar ea) în dispute electorale, prin oferte financiare consistente.

Este o situaţie care trenează de mulţi ani, indiferent de culorile politice ale guvernării. România a demonstrat că în relaţia dintre stat și biserică este capabilă de formule inovatoare, care pot fi cu greu depistate în alte spaţii geografice a căror maturitate democratică este ceva mai accentuată. Mai nou, nu se mai vorbește de laicitate, ci de neutralitatea statului, însă una care să permită o atitudine pozitivă a statului faţă de solicitările financiare cu miză religioasă.

Aceasta este concluzia care rezultă în urma unui interviu acordat revistei Q Magazine de către Victor Opaschi, aflat la conducerea Secretariatului de Stat pentru Culte, adică a instituţiei care decide politica statului în raport cu religia.

„Statul român nu e un stat laic aşa cum vehiculează diverşi oameni care vor să inducă opinia lor conform căreia statul ar trebui să fie laic în sensul de a fi total dezinteresat de religie şi chiar împotriva religiei. Suntem într-un regim de neutralitate a statului în plan religios, în sensul că niciun cult nu e privilegiat, nu avem o biserică de stat, ci toate cultele sunt egale în faţa legii. În acelaşi timp, această neutralitate este, cum spuneam, conotată pozitiv, în sensul că statul vine în întâmpinarea fenomenului religios”, a afirmat Secretarul de Stat pentru Culte.

Nu este pentru prima oară când este negată în mod public laicitatea statului român. Într-un interviu acordat în urmă cu doi ani, Opaschi susţinea același lucru: „Ţin să accentuez aici, şi o voi face cu orice ocazie, că statul român nu este un stat laic, aşa cum se vehiculează în opinia publică. Statul român postcomunist nu şi-a asumat niciodată laicitatea, erijându-se într-un adversar al religiei sau un martor indiferent al vieţii religioase. Nu avem niciun text de lege care să conţină sau să facă trimitere la laicitatea statului român”.

Acestea sunt elementele care determină Secretariatul de Stat pentru Culte să iasă în întâmpinarea nevoilor cultelor religioase, fără „a privilegia niciunul dintre ele”. Presa a relatat de fiecare dată când a avut ocazia că realitatea la firul ierbii este diferită și că există culte religioase care au „lipici” atunci când vine vorba de banii guvernului. Opaschi explică că este normal să fie așa fiindcă finanţarea se face în acord cu criteriul „proporţionalităţii cu numărul de credincioşi şi al nevoilor reale ale cultelor”.

Laicitate, made in Romania

De exemplu, construcţia catedralei din București este un „proiect naţional”, spune Opaschi. Să deducem atunci că există și o biserică naţională? Iar dacă este un proiect naţional se înţelege implicit că are și susţinerea largă a populaţiei. Reacţiile din mass-media și de pe forumuri sunt departe de a ilustra această situaţie idilică. Este evident că ceea ce definește cu prioritate relaţia statului cu biserica este partea financiară. Politicul se simte obligat să iasă din nișa de „neutralitate” și să răspundă pozitiv solicitărilor pe care bisericile (preponderent cea majoritară) le fac. Ne-am obișnuit cu această situaţie și nu mai punem sub semnul întrebării dacă ea corespunde schemei ideale a separării statului de biserică.

În momentul de faţă, se pare că România preferă să meargă pe formule inedite și să definească laicitatea în termeni proprii și aceasta în ciuda persistenţei politicienilor de a o clama atunci când vorbesc despre ea. De exemplu, preşedintele Traian Băsescu a declarat în 2013, răspunzând unei întrebări, că „este adeptul ideii că statul român e un stat laic și trebuie să rămână un stat laic, în care fiecare să aibă opţiunea lui”.

În același an, președintele de atunci al Senatului, Crin Antonescu, răspundea solicitării presei afirmând că „ceea ce pot spune cu certitudine este că România rămâne un stat laic și asta o spun în calitate de creștin”. Și actualul președinte, aflat în urmă cu un an încă în poziţia de candidat, a răspuns celor care atacau apartenenţa sa religioasă că „România e stat laic”. Această convingere nu a împiedicat prezenţa Patriarhului BOR la depunerea jurământului de investire, ceea ce a atras o reacţie aprigă din partea deputatului Remus Cernea care îi solicita proaspătului președinte: „Apăraţi statul laic, nu transformaţi România în stat fundamentalist”!

 Și dacă românii vor altfel?

Ceea ce transpare fără prea multe dificultăţi de analiză este faptul că actuala formulă a neutralităţii a statului în raport cu religia permite finanţarea cu toate problemele care derivă din acest demers.

În această privinţă, poate fi invocat sprijinul alocat în primul rând pentru construcţii de biserici, dar și influenţei pe care unele culte reușesc să o obţină la nivelul școlilor. Teologul Michel Kubler, co-autorul cărţii Dumnezeu, Iahve, Allah și director al Centrului de Studii Bizantine şi Întâlniri Ecumenice „Sfinţii Petru şi Andrei” din Bucureşti, sesiza într-un interviu recent că „din ce observ, religiile minoritare nu-şi prea găsesc locul în sistemul de învăţământ din România”.

Mai mult de atât, Kubler semnalează că statul este posibil să aibă o altă politică decât dorinţele cetăţenilor, mizând pe faptul că cele două (intenţiile politicienilor și așteptările publicului) se intersectează. El sesizează că s-au produs deja mutări semnificative care indică schimbări masive de percepţie. „Mi se pare că România îşi poate construi viitorul fără să se raporteze la credinţă, la religie”, este concluzia sa, ca urmare a faptului că un președinte protestant a putut fi ales de o României majoritar ortodoxă. Nu este vorba doar despre o proverbială toleranţă a românului, ci despre „un semn că românii încep să se emancipeze de modelul religios dominant”. Să implice aceasta o formulă a laicităţii pe care statul român nu pare încă pregătit să o adopte?

DISTRIBUIE: