Dacă ar exista un manual de sociologie derivată de la scaunele din troleibuz, aș fi interesată să scriu și eu un capitol. Pentru că scena la care am asistat - a câta oară? - în una dintre dimineţile trecute m-a făcut să încep să bănuiesc că ne paște o nevroză colectivă.

Stăteam mai în spatele autobuzului, așezată pe un scaun pe care probabil nu s-ar fi așezat prea mulţi, pentru că era la perete, iar peretele era desfăcut ca o coajă metalică înspre interior. Norocul meu că nu incomodam pe nimeni! Însă un puști mai în faţa mea îndrăznise să incomodeze. Se așezase înaintea unui bătrân pe unul dintre scaunele acelea faţă în faţă – rezervatele – iar bătrânul a trebuit să se așeze pe alt scaun, pe rândul de vizavi. Prilej pentru eterna lecţie de educaţie și morală, pe care n-am avut privilegiul să o ascult de la început pentru că m-am prins ce se întâmpla abia când copilul, de vreo 9-10 ani, a ţâșnit în picioare de pe scaun și a urlat transfigurat către bătrânul de pe celălalt rând de scaune să tacă. Bătrânul i-a răspuns cu o înţelepciune a senectuţii, potenţată de decibeli: „«Taci» să îi spui lu’ tac’tu!”

Câteva călătoare din preajmă i-au luat apărarea copilului, care a început să plângă în hohote. Îmi dădeam seama, după cum i se mișcau umerii. O doamnă așezată în faţa lui i-a oferit un șerveţel și a mediat conflictul cu calm: „Și dumneavoastră aveţi dreptate, dar poate că și el e obosit sau poate e bolnav și trebuie să stea jos.” Văzându-l cum plângea aproape că uitai cum urlase mai devreme la bătrân. O doamnă cu păr nins, așezată pe unul dintre celelalte trei rezervate, s-a oferit să schimbe locul cu seniorul supărat. El n-a vrut. Și cum ar fi fost? Să se așeze la cinci centimetri de copilul pe care îl făcuse să plângă cu sughiţuri…

Scene de genul acesta sunt nelipsite din peisajul bucureștean. Cu puţin timp în urmă, în alt troleibuz, un alt bătrân a sărit să bată o femeie care pufăia dintr-o ţigară electronică. În situaţii de felul acesta, îţi dai seama că niciuna dintre părţi nu este mai educată sau mai deșteaptă decât cealaltă și că degeaba ai pretenţii de la unul sau de la celălalt, că rămâi cu buza umflată. Uneori la propriu.

Mărturisesc însă că mai mult mă contrariază reacţiile bătrânilor decât bădărănia tinerilor. Nu pentru că fac parte din a doua categorie, ci pentru că de la bătrâni aștept înţelepciunea aceea care te face neconflictual pentru că realizezi inutilitatea vorbelor pătimașe. Ce a rezolvat bătrânul din troleu? A stat câteva minute pe un scaun, savurând nervi, umilinţa unui scandal penibil și frustrarea nedreptăţii. Merită? E clar că nu. Însă ceva îi face pe (prea) mulţi bătrâni să uite aceste lucruri, iar intuiţia mea este că nu vulnerabilitatea vârstei este de vină.

A fi bătrân este o bătălie în sine, însă a fi bătrân în București este un veritabil război. E ușor de observat că bătrânii din mediul urban, și mai ales bătrânii din București, sunt bombardaţi cu negativism. Statul îi privează de respect, dându-le pensii mici, iar orașul le consumă resursele cerându-le să plătească preţuri mari. Și, cum mulţi au mai mult timp liber decât bani și prieteni, bătrânii bucureșteni ajung să își umple zilele privind la televizor. Ies rar din casă, dar se împrietenesc virtual cu gazdele talk-show-urilor și, pe nesimţite, încep să rezoneze cu agenda lor politică, adesea criteriu unic în stabilirea conţinutului programului.

Că ne convine, că nu, cele mai populare televiziuni din România sunt și cele mai polariza(n)te. În consecinţă, mesajele cu care telespectatorii lor fideli sunt obișnuiţi sunt cele de tipul „noi împotriva lor”. Politicienii își bat joc de funcţii și cetăţeni, corupţia e în floare, crime odioase sunt la orice pas, abuzul este o constantă în orice direcţie. Nimeni nu te apără, nimeni nu îţi face dreptate. Trebuie să fii puternic, trebuie să te protejezi singur. Fiecare este propriul lui aliat.

Acest climat de dușmănie continuă, în care fiecare zi e o luptă feroce pentru supravieţuire, nu are cum să nu își lase amprenta asupra psihicului bătrânilor vulnerabilizaţi și de vârstă, și de mediul în care trăiesc. Când te simţi singur împotriva tuturor este atât de ușor să vezi într-un copil obraznic încarnarea nedreptăţii unei întregi ţări! Te uiţi la el și vezi cum viitorul nu doar că nu-ţi oferă speranţe, dar nici măcar nu-ţi face loc. Și „dai” în copil, pentru că în viitor/ în sistem nu ai cum să dai.

E descumpănitor, dar cred că una dintre soluţiile ignorate la aceste probleme ar fi să luăm atitudine faţă de programele soioase care ni se scurg pe cablul TV în fiecare zi. Să tragem la răspundere televiziunile care ne aduc zilnic mizerie în casă și o dosesc în minţile celor mai vulnerabili. Dacă nu am mai fi atât de puţini care să facă asta, nu am mai fi nici atât de mici în comparaţie cu interesele care ţin aceste televiziuni în listele de programe. Să nu ne mai lăsăm bătrânii, măcar pe ai noștri, pradă televizorului! Să le oferim și motive de bucurie pe lângă multele lor tristeţi pe care nu le putem alina! De exemplu, să ne ridicăm de pe scaun și să le cedăm locul în autobuz. Sau pur și simplu să ne scuzăm atunci când nu putem face acest lucru.

DISTRIBUIE: