„Soarta lor este un simbol al distrugerii în masă, al epurării etnice, al izgonirilor și al genocidului care au marcat atât de monstruos secolul XX”, se arată într-o rezoluţie votată în Parlamentul german. Ceea ce ar fi trebuit să fie un simplu act legislativ s-a transformat într-o furtună diplomatică, riscând să arunce în aer toate eforturile politice depuse până acum pentru ţinerea sub control a unor crize, precum cea a refugiaţilor.

„Istoria ar trebui lăsată în seama istoricilor”, a afirmat premierul turc, ca replică la cutezanţa Parlamentului german de a eticheta masacrul armenilor ca genocid. În consecinţă, rezoluţia discutată în Bundestag (camera inferioară a Parlamentului federal de la Berlin) nu doar că a fost calificată de turci ca „absurdă”, ci și o formă de eludare a istoriei.

Turcia se apără dur

Afirmaţia premierului turc are o miză aparte, aducând în discuţie posibilitatea stabilirii unei corelaţii între logica politică și adevărurile istorice. Care este, de fapt, rolul istoriei? Este o întrebare firească, în contextul vehemenţei cu care oficialii turci au reacţionat împotriva deciziei legislativului german. Nu este prima oară când Turcia acuză de inexactitate istorică și avertizează Berlinul să se aștepte la consecinţe.

Președintele turc și-a rechemat ambasadorul din Germania pentru consultări, după ce Bundestagul  a adoptat cu o majoritate covârşitoare rezoluţia. Nu poate fi considerată chiar o mișcare surprinzătoare, în ciuda durităţii ei, în condiţiile în care înainte de plecarea într-un turneu în Africa, Erdogan le-a spus reporterilor că trecerea rezoluţiei „va afecta în viitor relaţiile diplomatice, economice, politice şi militare dintre cele două ţări”.

De fapt, oficialii turci au recurs la același gest și în alte situaţii similare. În 2011, când Franţa a recunoscut în mod oficial genocidul armean, Turcia şi-a rechemat, pentru scurt timp, ambasadorul. La fel a făcut şi anul trecut în cazul Austriei. La prima vedere, s-ar putea concluziona că reacţia Turciei este de înţeles. Nimănui nu i-ar plăcea să fie acuzat pe o chestiune care ţine de un trecut. Însă, în sens contrar, în condiţiile negării unor fapte evidente, orice construcţie politică rămâne o himeră. Pentru oficialităţile turce istoria este bună doar dacă servește intereselor naţionale. Altfel, poate fi dezavuată.

Sub masca patriotismului

Modul în care Turcia reacţionează scoate în evidenţă o problemă prea prezentă în logica politică. Nu doar turcii de astăzi au dificultăţi în asumarea unui trecut din care nu simt că fac parte. Nu poate fi transferată o vinovăţie consumată în urmă cu un secol. Și atunci de ce această încrâncenare care riscă să tulbure apele internaţionale? Răspunsul trebuie identificat în asociere cu reacţiile pe care le au și alţii în condiţii similare. Rușii și-au asumat trecutul? Dar americanii și-au făcut „mea culpa” în privinţa bombelor atomice sau a sclaviei? Dar britanicii sau francezii, în ceea ce privește politica colonială?

Prin contrast, s-ar putea spune că nu toţi suferă de această amnezie. De exemplu, în cazul României, unii insistă că românii au trăit la „răscruce de vânturi” și de aici au derivat o sumedenie de neajunsuri pe care nu am reușit să le rezolvăm nici astăzi. Holocaustul sau crimele comuniste preferăm să le așezăm în mâinile altora. Sunt produse de import și nu pot fi corelate cu trăsăturile și specificul românilor. Însă, privind mai în profunzime, nu s-ar putea spune nici despre români că ar fi marcaţi de vreun un exces de asumare a istoriei. A fost suficient ca un istoric precum Lucian Boia să scrie o „altfel de istorie” despre o „altfel de Românie” pentru ca acuzaţiile să se înfiripe în presă. „De ce nu merge România bine? Răspunderea cea mare este a unei întregi istorii”, a afirmat reputatul istoric printre multe ale concluzii controversate. Demitizarea istoriei naţionale i-a debusolat pe unii, iar cei care i-au împărtășit viziunea au fost acuzaţi de lipsă de patriotism și denigrare a valorilor naţionale. Eroii din poveștile istorice trebuie să rămână intangibili, iar românii, prin definiţie, nu pot fi decât buni.

A rămas preferinţa pentru un discurs naţionalist, care impresionează întotdeauna prin abuzul de istorie și cultul pentru idei abstracte. Atunci când istoria este aservită politicii, rezultatele pot fi ușor de intuit. Conflictele, agresiunile, războaiele sunt consecinţe firești ale unor ambiţii nepotolite. Din păcate, destinul multora este distrus fiindcă alţii privesc în trecut pentru a-și hrăni iluziile sau, așa cum este cazul Turciei de astăzi, pentru a-și apăra imaginea din prezent. De aceea mulţi preferă liniștea în locul onestităţii.

Teama de a spune adevărul

De ce a durat atât de mult până când Germania să recunoască ceea ce alte ţări au spus de mai mult timp? Un moment potrivit ar fi fost 2015, când președintele Germaniei, Joachim Gauck, a numit genocidul ca atare, la împlinirea a 100 de ani de la masacrarea armenilor. Dar atunci, Parlamentul nu a putut sau nu a vrut să adopte rezoluţia. Frica pare să fie motivul principal. Cel puţin asta au conchis analiștii preocupaţi de acest subiect. „Teama Angelei Merkel faţă de Ankara trece de zidurile cancelariei. Teama a fost atât de mare în ziua rezoluţiei privind genocidul armean, încât a lipsit din Parlament deși se afla în Berlin”, spune un jurnalist DW.

Guvernul german a fost tot timpul forţat să ţină cont de sensibilitatea Ankarei. Şi acum este prudent. „Sper că relaţiile germano-turce nu vor fi împovărate de această rezoluţie şi că vom putea coopera benefic şi în continuare”, a declarat ministrul federal de Externe, Frank-Walter Steinmeier. Temerile sunt un rezultat direct al faptului că votul din Bundestag are loc într-un moment în care cancelarul Angela Merkel se bazează pe Turcia pentru implementarea acordului privind migraţia, scrie Deutsche Welle. Paguba creată de eşuarea unei înţelegeri cu Erdogan va fi extrem de costisitoare din punct de vedere politic. „Poate că unora li se pare un calcul cinic, dar Merkel nu mai are de ales. Dacă politica ei europeană pentru refugiaţi (sau ceea ce a mai rămas din ea) eşuează, Merkel riscă să piardă puterea la ea acasă”, evaluează situaţia un jurnalist german. Reacţiile ulterioare ale Turciei indică faptul că temerile sunt oarecum justificate. Liderul de la Ankara a ameninţat că ar putea lăsa Europa să se descurce singură cu valul de refugiaţi.

În condiţiile acestea, s-ar putea concluziona că adevărul istoric este strâns dependent de efectele pe care le generează în prezent și de cine îl afirmă. Poate că de aici derivă și revolta turcilor care au luat cu asalt unele ambasade, încercând să le aducă aminte germanilor că nici ei nu au fost mai buni. „Au ars evreii în cuptoare iar acum calomniază poporul turc, acuzându-l de genocid. De ce nu vedeţi ce aţi făcut voi in istorie?”, scria un protestatar pe o pancartă.

Ceea ce se ignoră este faptul că documentul nu arată cu degetul doar spre Turcia. Rezoluţia are meritul de a pune toate cărţile pe masă. Practic, Germania își asumă propria vinovăţie în conturarea unui trecut pe care turcii îl vor acum uitat. „Bundestagul regretă rolul rușinos jucat de Reichul German, care, în calitate de principal aliat al Imperiului Otoman, nu a făcut nimic pentru a opri această crimă împotriva umanităţii, deși avea informaţii clare.” Privite în acest context, ameninţările venite dinspre partea turcă sunt nejustificate. „Rezoluţia nu se referă la vina urmașilor, ci la responsabilitatea acestora de a-și asuma și momentele negre ale istoriei”, comentează jurnalistul Christoph Strack. Însă tocmai aceasta este problema turcilor. Excesul de patriotism reușește să anihileze introspecţia.