Ce este mai important, adevărul sau diplomaţia? Este o întrebare cu un substrat adânc, ce aduce la suprafaţă unele dintre cele mai terifiante momente din istoria umanităţii și care confirmă faptul că adevărul are costurile sale.

Armenii, un popor marginal în istoria prezentă, devin fără voia lor obiectul unei tensiuni diplomatice la nivel înalt. O declaraţie a suveranului pontif a pus Turcia pe jar. Acuzată că în urmă cu un secol a orchestrat un masacru de proporţii, moștenitoarea Semilunii a replicat vehement, reliefând astfel cât de intensă poate fi disputa dintre adevăr și diplomaţie.

„În secolul trecut, familia noastră a trecut prin trei tragedii masive și fără precedent. Prima, care este considerată în mod larg drept primul genocid al secolului al XX-lea, a lovit poporul vostru armean”, a declarat suveranul pontif, citând un document semnat în 2000 de către Papa Ioan Paul al II-lea și patriarhul armean, menţionează Agerpres.

Ceartă din cauza unui cuvânt

Nu este pentru prima oară când Vaticanul asociază termenul de genocid acţiunii de exterminare a armenilor de către Turcia (atunci încă Imperiul Otoman). A făcut-o Papa Ioan Paul al II-lea. Jorge Bergoglio l-a folosit de mai multe ori înainte de a deveni papă. Acum este pentru prima dată când convingerile sale pe tema armeană au fost rostite public în calitate de suveran pontif. În aceste condiţii, datele se schimbă fundamental, iar Turcia a reacţionat în consecinţă, convocându-l pe ambasadorul Vaticanului pentru discuţii.

Moștenitoare a fostului Imperiu Otoman, Turcia nu neagă că au fost înregistrate victime printre armeni (însumate în jurul cifrei de 300.000 de persoane). Acestea sunt însă considerate un rezultat al războiului civil, suprapus peste Primul Război Mondial. Guvernul turc nu acceptă însă sub nicio formă definirea acţiunilor dintre anii 1915 și 1917 cu termenul de genocid. În schimb, partea armeană îl revendică, acuzând Turcia și de o mistificare a datelor istorice, în condiţiile în care numărul victimelor ar fi fost undeva în jurul a 1,5 milioane.

Praf peste istorie

De fapt, ce s-a întâmplat în urmă cu un secol? Cunoscute în istorie și cu numele de Holocaustul armenilor, acţiunile politicienilor turci au constat în deportări și eliminări sistematice, coordonate de către guvernul Junilor turci, aflat la putere în acea perioadă.

Un cântec interpretat în urmă cu două decenii la Opera din Erevan de către renumitul Charles Aznavour (el însuși având origine armeană) face trimitere la acest episod tragic din istoria umanităţii. Scenele din fundal sunt mai mult decât relevante.

Dacă nazismul și comunismul sunt etichetate fără probleme ca regimuri care au provocat genociduri (deși există și în privinţa lor suficienţi contestatari), problema armeană este încă un subiect de dispută, dar și de ignorare. Un rol determinant în trecerea sub tăcere a acestui episod dramatic îl joacă diplomaţia. Dacă o serie de state europene recunosc acţiunile antiarmenești ca genocid, altele ezită să o facă. De exemplu, Italia sau Statele Unite au evitat să folosească acest cuvânt în mod oficial, din cauza importanţei pe care o acordă alianţei cu Turcia. Alţii, tot din motivaţii diplomatice, evită să aibă o abordare clară a problemei. Astfel a procedat un diplomat român care, răspunzând unei întrebări a unui student armean, a subliniat relativitatea adevărului în istorie și a faptului că alegem ceea ce ne convine nouă cel mai mult. Pentru această poziţie a fost chemat de urgenţă la București ca să ofere explicaţii.

Istoria în regim de copy-paste

Declaraţia suveranului pontif pare să fie ieșit din canoanele diplomatice ale Vaticanului. Era de la sine înţeleasă reacţia Turciei la acuzaţia de genocid. Care ar fi motivaţia suveranului pontif? Ar putea fi invocate cel puţin două motive. În primul rând, Vaticanul pare să refuze tactica menajării sentimentelor celui vizat (cel puţin, în acest caz), în condiţiile în care un adevăr, oricât de dureros, trebuie rostit. În replică la reacţia Turciei, Francisc a spus apăsat că drumul bisericii „este cel al sincerităţii”, subliniind că „nu putem trece sub tăcere ceea ce am văzut și auzit”.

În al doilea rând, contextul internaţional tulbure din prezent sugerează eșecuri repetate ale diplomaţiei actuale. Aceasta a devenit uneori o formă de mascare a unor realităţi. În consecinţă, este relativ simplă repetarea unor fapte reprobabile ale trecutului, atâta timp cât acestea sunt trecute sub tăcere. A resimţit și România același șoc după decenii de negare a Holocaustului evreilor. Dezvăluirile arhivelor din ultimii ani sunt aproape incredibile, dar necesare.

Cât de dăunătoare este ignoranţa și ce consecinţe nefaste poate să aibă a demonstrat-o Hitler. Pentru dictatorul nazist, masacrarea armenilor a fost proba că umanitatea uită repede. În convorbirile cu susţinătorii săi, Hitler explica atunci „necesitatea” exterminării evreimii europene cu referire la problema armenească: „Cine-şi mai aminteşte azi de lichidarea armenilor?”

Istoricul Vladimir Tismăneanu citează o anecdotă extrem de sugestivă cu privire la lanţul de consecinţe care se poate naște din ignoranţă și uitare. Astfel, un evreu în vârstă, pe patul de moarte, înconjurat de o mulţime de nepoţi, îşi trăia ultimele clipe de viaţă. Deodată, bărbatul face semn nepoţilor să se apropie. Părea că intenţionează să le transmită un mesaj important. Cu ultimele sale eforturi, îi atenţionează: „Să aveţi grijă de armeni.” Apoi închise ochii. Nepoţii au rămas să se frământe cu privire la tâlcul acestor cuvinte. L-au întrebat pe un rabin care, prin înţelepciunea sa proverbială, le-a deslușit taina. Dacă evreii nu-i vor proteja pe armeni, mai târziu va veni rândul lor. Concluzionând pe marginea acestei povești, istoricul român avertiza că toate crimele umanităţii, dacă dorim să nu se repete, „trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate astfel, orice ar spune diversele cancelarii specializate în ocultarea diplomatică a adevărului. Orice ar spune auto-desemnaţii experţi în «igienă lingvistică».”

Problema este că tocmai diplomaţia, care ar trebui să preîntâmpine conflictele, le alimentează, din cauza ezitării de a spune răului pe nume. Nu doar somnul raţiunii naște monștri, ci și teama de a vorbi despre aceștia.