Se vorbește destul de mult în ultima perioadă despre posibilitatea declanşării celui de-al Treilea Război Mondial, cel mai probabil cei care gândesc aşa considerând că un element definitoriu pentru un astfel de război este un atac nuclear. Însă, de fapt, acela ar fi mai degrabă finalul unui astfel de război. Alţii așteaptă dimineaţa în care Rusia va invada Europa și declaraţiile de război care vor zbura pe primele pagini ale ziarelor. Ceea ce nu este exclus să se întâmple, dar cumva nu se poate purta un război și în lipsa unor asemenea declaraţii? Dacă nu, înseamnă că în Ucraina și în Siria se face doar o simulare de război, dar cu victime reale. Adevărul este că foamea noastră după certitudini nu poate fi satisfăcută de starea confuză actuală a situaţiei politice globale și trebuie să ne ghidăm mai degrabă după indicii.

În prezent, lumea arabă, de la Siria și Irak la Yemen, este învăluită în violenţă. Africa, cel puţin partea centrală și de nord, este sub o competiţie sângeroasă pentru resurse minerale, competiţie dusă pe linii de etnie sau de religie. Liniștea Europei a fost și ea tulburată de conflictul separatist din Ucraina, în care cel puţin 6.000 de persoane și-au pierdut viaţa, și de valul de refugiaţi din zonele de conflict, în special din Siria. Mai mult de un milion de refugiaţi au ajuns anul trecut în Europa și mai mult de 3.000 și-au pierdut viaţa încercând să ajungă.

Întrebarea este cât de rea este această situaţie, de fapt, când ne gândim că secolul trecut a văzut două războaie mondiale și un război rece. Al Doilea Război Mondial, cu 55 de milioane de morţi, stabilește un record istoric. De atunci și până la căderea comunismului, în 1989, media anuală a numărului de morţi în conflicte violente s-a menţinut pe la 180.000. În anii 1990, media a scăzut la 100.000 pe an, iar în primul deceniu al noului mileniu a scăzut la cel mai de jos scor din ultimii 100 de ani, adică 55.000 pe an, scrie John Andrews, fost editor la The Economist. Din păcate, tot el afirmă în cartea sa The World in Conflict (Lumea, în conflict) că numerele au început din nou să crească. De la izbucnirea războiului sirian, în 2011, peste 470.000 de oameni au murit, cel puţin 4 milioane au părăsit ţara și alte milioane au fost forţaţi să ducă o viaţă nomadă în interiorul graniţelor. Dacă includem aici victimele din Libia, din Yemen, din Irak, din Africa și pe cele ale atentatelor teroriste de pe teritoriul Europei, este evident de ce graficul a început să urce din nou. La 5 ani de la Primăvara Arabă, doar Tunisia poate pretinde un oarecare rezultat diplomatic, în timp ce lumea arabă este plină de state eșuate, iar Egiptul a alunecat într-un soi de regim dictatorial.

Întrebarea este până unde va urca din nou graficul și va culmina cu un război „permanentizat”, de tipul fostelor războaie mondiale? Andrews înclină spre un răspuns negativ. Datorită existenţei unor organisme internaţionale precum UE și NATO, nu mai este ceva obișnuit să se poarte războaie între state. În schimb, statele poartă războaie cu actori nonstatali, cum poartă Nigeria cu Boko Haram, sau izbucnesc războaie civile. Conflictul cu Siria a început ca un război civil, dar s-a transformat mai degrabă într-un război prin intermediari. Avioanele rusești aruncă bombe fără discreţie asupra rebelilor și civililor sirieni. Miliţii irakiene și libaneze, ajutate de consultanţi iranieni, avansează la sol. Un „buchet” de rebeli sirieni, sprijiniţi de SUA, Turcia, Franţa, Canada, Arabia Saudită și Qatar, luptă împotriva lor. Forţe kurde aliate și Washingtonului, și Moscovei profită de situaţie pentru a-și extinde teritoriile. Turcii îi bombardează. Gruparea Stat Islamic avansează în teritoriu, nestingherită de nimeni. Unii spun că este un „mini război mondial” care se poartă zilele acestea la porţile Alepului.

Conflictul sirian, într-o nouă etapă

În momentul de faţă, violenţele din Siria trebuiau să intre în pauză, încă de săptămâna trecută, când erau pregătite negocieri de pace. În schimb, Rusia a început să bombardeze orașul Alep, iar turcii au tras artilerie grea peste graniţă asupra poziţiilor kurde. Administraţia Obama a făcut apel la turci și la kurzi să înceteze violenţele, însă, în ce privește Alepul, pare să fie o bătălie pierdută care s-ar putea să schimbe soarta războiului sirian și nu doar atât. „Există o spirală a insecurităţii care nu este în atenţia nimănui. Ce vedem este o balansare clasică, extrem de complicată, între puteri, care s-ar putea transforma într-o situaţie periculoasă”, a explicat Salman Shaikh, consultant politic implicat în eforturile de mediere a conflictului.

Intervenţia militară a Rusiei în Siria a transformat un război civil într-un război purtat împotriva Statelor Unite, iar atacul asupra Alepului a crescut semnificativ probabilitatea ca președintele Assad și loialiștii lui să rămână la putere, au declarat chiar oficiali americani. Alepul este „fortăreaţa” rebelilor. Nu se știe dacă cucerirea lui va însemna automat și victoria lui Assad și sfârșitul războiului, dar, în orice caz, atacurile ruse de săptămâna trecută au eliminat planul american pentru o soluţie politică în Siria care să nu îl includă și pe Assad. „Rusia a schimbat complet calculele”, a declarat șeful Defense Intelligence Agency în faţa Senatului american. Assad este într-o poziţie de negociere „mult mai puternică decât era acum șase luni”, a mai spus el.

Prin ofensiva victorioasă a trupelor lui Assad la Alep, Rusia îşi impune jocul într-un spaţiu în care era relativ absentă și unde, în prezent, Statele Unite sunt în pană de iniţiative şi de strategie. „Spre deosebire de francezi, britanici, canadieni şi mai ales de americani, ale căror avioane vizează obiective militare şi încearcă să evite populaţia civilă, ruşii au bombardat orbeşte, fără să ţină cont de aşa-numitele pierderi colaterale. Strategia Moscovei a fost şi aceea de a crea panică în zonele controlate de rebeli, ceea ce a provocat un nou flux masiv de refugiaţi spre graniţa cu Turcia”, scrie RFI. Aceasta înseamnă victorie dublă pentru Putin. Pe de o parte, vorbim de un boost moral, mediatic și geopolitic pentru Rusia, iar pe de altă parte vorbim despre o Europă destabilizată de criza refugiaţilor. În aceste condiţii, este de înţeles de ce Rusia nu își dorește pentru moment reușita negocierilor de pace. Continuarea războiului înseamnă noi valuri masive de refugiaţi în Europa şi, deci, noi divizări în Europa. Să nu uităm că artizana politicilor pe tema refugiaţilor este Merkel, care este totodată și artizana din partea Europei a sancţiunilor economice impuse Rusiei din cauza Ucrainei. Astfel Rusia duce un război hibrid, punând la bătaie în Germania mașina de propagandă rusă, una dintre cele mai eficiente și mai dăunătoare arme chiar și în ziua de azi.

De ce nu fac americanii mai mult în Siria? Unii analişti spun că Statele Unite sunt convinse că războiul din Orientul Apropiat va dura poate câteva zeci de ani, el nefiind în fond un război civil sirian, ci unul de hegemonie, între liderul lumii şiite, Iranul, şi liderul lumii sunnite, Arabia Saudită. Acestea sunt circumstanţe în care SUA nu vrea să se vadă prinsă, iar, pe de altă parte, nu este încă aparent acel „model” care ar trebui susţinut de occidentali. În al treilea rând, nici „Rusia nu intenţionează să stea în Siria pentru totdeauna. Noi suntem acolo să ducem la capăt o misiune limitată, specifică, pentru apărarea intereselor noastre naţionale și la cererea președintelui Assad”, a declarat premierul rus, Dmitri Medvedev, într-un interviu pentru Time. În ce privește escaladarea conflictului și posibilitatea de a trimite trupe la sol, premierul a explicat că, dacă se întâmplă aşa ceva, situaţia se tărăgănează; şi nimeni nu își dorește aşa ceva. Trupe la sol înseamnă o repetare a scenariului american în Afganistan, de unde nici acum nu pot fi retrași toţi soldaţii. „Nu vrem un război permanent și Rusia nu vrea să se implice în nimic de genul acesta. Este foarte periculos. Așa că nimeni să nu o facă. Nici măcar să nu o folosească drept tactică de speriat dușmanul”, a spus Medvedev, făcând aluzie la declaraţiile secretarului de stat american, John Kerry, care a spus că, dacă Rusia și Iranul nu facilitează deschiderea negocierilor de pace, SUA și aliaţii arabi vor lansa operaţiuni la sol. Oficiali din Arabia Saudită au confirmat disponibilitatea în acest sens, dar doar dacă, și când, consideră SUA că este momentul. Totuși, ar vrea și ar risca Statele Unite să se împotmolească într-o asemenea situaţie? Rusia este convinsă că nu, este doar o mare cacialma, din lipsă de alte strategii mai bune.

Rusia și Occidentul, în 2016

Deci, când ne putem aștepta să se termine acest conflict, dacă toate părţile declară că nu este în interesul nimănui ca lucrurile să se prelungească și să se complice? Pentru SUA, ar putea fi și mâine, dacă toate părţile ar accepta o soluţie politică în care să fie inclusă înlocuirea lui Assad. Pentru ruși, aceasta nu face parte din scenariile realiste. Pentru ruși, totul se va termina „când vine pacea”. „Dacă, cu ajutorul nostru sau al Statelor Unite, sau al europenilor, președintele Assad se poate așeza la masa de negocieri cu persoanele capabile să ajungă la o înţelegere – acel cerc de persoane încă trebuie stabilit – și se pun de acord asupra structurii viitorului politic al Siriei, asupra reformelor democratice și a rolului și locului său în tot acest proces – pentru că altfel ar fi ciudat –, în acel moment, totul ar trebui să se încheie”, explică premierul rus.

Pe de altă parte, și premierul este conștient de problemele economice ale Rusiei. Agenţia americană Stratfor crede că anul acesta economia Rusiei va continua să fie o prioritate majoră pentru Moscova și că ţara va mai rezista și anul acesta sub sancţiunile impuse de SUA și de Europa, dar după aceea „acestea vor pune în pericol stabilitatea financiară a ţării şi capacitatea de a menţine nivelurile actuale de producţie de energie”. Din acest motiv, Rusia s-ar putea să dorească chiar să aducă lucrurile către un final în Siria, ceea ce înseamnă că s-ar putea să vedem atacuri și mai violente decât până acum. În ce privește Ucraina, analiștii nu se așteaptă la o situaţie liniștită, ci, cel mult, la un conflict îngheţat. În aceste circumstanţe, cel mai probabil Occidentul va menţine sancţiunile, ceea ce va spori tensiunile care au trecut deja în sfera militară.

„Deciziile NATO ne împing spre un nou război rece. Secretarul general al NATO a spus că Rusia trebuie stăpânită și că trebuie sporită prezenţa militară defensivă la graniţe. Dacă aceasta nu e pregătire pentru un alt război rece, atunci pentru ce e? Pentru un război cald? Aceasta este realitatea”, a explicat foarte limpede Medvedev cum percepe partea rusă intenţiile NATO. Cei de la Stratfor prevăd că anul acesta nu va fi niciun fel de conflict direct între Rusia şi NATO, însă ambele forţe vor consolida capacităţile de descurajare prin întărirea alianţelor de securitate. „NATO îşi va suplini trupele în Europa Centrală și de Est, iar Rusia va suplini forţele aeriene în Belarus şi în Kaliningrad”, citează Revista 22.

Caută rușii să fie provocaţi? „Nu ne dorim nicio confruntare. Doamne ferește! Pentru ce să vrem așa ceva? Nici în zona Baltică, nici în Turcia, niciunde. Noi avem nevoie să ne dezvoltăm. Avem probleme economice cărora trebuie să le facem faţă. Trebuie să ne canalizăm resursele și fondurile acolo, deși desigur că trebuie să avem și o armată puternică. Deci nu avem nevoie de confruntări niciunde”, a spus Medvedev în legătură cu un posibil scenariu de conflict care să treacă de un pur război rece. Ca dovadă că ceea ce spune este adevărat, a dat exemplul doborârii avionului rusesc de către Turcia. „Ce a făcut Turcia înseamnă un comportament extrem de periculos și iresponsabil. Nu s-a expus doar pe sine, ci a expus întreaga Alianţă Nord-Atlantică. O să fiu sincer. Dacă aceasta se întâmpla în timpurile sovietice, ar fi fost complicat; dacă nu, Doamne ferește!, chiar un război serios, atunci sigur ceva complicat. Ar fi existat un atac de «răzbunare» și tot așa. Acum s-au luat decizii diferite. Deși a fost o provocare clară, Rusia a avut o abordare pacifistă, nu s-a răzbunat militar. Cu toate acestea, am fost forţaţi să răspundem prin tăierea cooperării politice și economice.” În final, spune el, „mult depinde de puterea de decizie a conducerii NATO, în ideea temperării membrilor mai anxioși, care provoacă conflicte cu alte ţări. În definitiv, este o chestiune de disciplină în interiorul alianţei. Noi înţelegem foarte bine care este deznodământul unor astfel de situaţii.”