Lumea este o mare de întrebări și răspunsuri, iar de fiecare dată când agăţi de undiţa nevoii sau dorinţei tale o întrebare pe care o arunci apoi în lume, speri să prinzi un adevăr.

Poţi prinde un adevăr prompt ca rezolvările matematice, poţi prinde un adevăr ascuns la vedere, ca parabolele Domnului Iisus, sau poţi prinde un adevăr care îţi scapă de fiecare dată până ajungi să crezi că e mit, ca lostriţa lui Vasile Voiculescu. În tot cazul, nu poţi primi răspunsuri la întrebări pe care nu le ai sau nu le pui. Acest articol se dedică nevoii de a arunca o undiţă de care este agăţată cea mai preţioasă întrebare dintre toate: să fac un copil sau nu?

Ca jurnalist care îmi petrec mare parte din timp trecând prin știrile și analizele zilei, am căpătat deprinderea de a identifica anumite tipare. Astăzi, de la Bill Gates, Elon Musk și Stephen Hawking, până la Joseph Stiglitz, Ban Ki-moon și alţi lideri politici, analiști, economiști laureaţi cu Nobel, antreprenori și oameni de știinţă, toţi par să simtă imperativul de a anunţa o apocalipsă. Odată cu scăderea încrederii în instituţiile și elitele democratice și cu tendinţa de reorientare spre soluţii extremiste, trăim „sfârșitul politicii așa cum o știm”. Odată cu epuizarea tuturor mecanismelor „din manual” pentru stimularea creșterii economice globale, cu atingerea unui prag record atât al datoriilor publice, cât și al inechităţii sociale la nivel global, trăim „sfârșitul sistemului economico-bancaro-financiar așa cum îl știm”. Odată cu rapidele progrese tehnologice care declanșează „a patra revoluţie tehnologică”, una digitală ce va încerca să nască inteligenţa artificială, trăim „sfârșitul societăţii așa cum o știm”. Odată cu „lichefierea” definiţiei familiei, ca unitate de bază a societăţii, și cu dezintegrarea unei baze de valori clar înţelese până acum, împreună cu „privatizarea” religiei, trăim „sfârșitul culturii așa cum o știm”. Odată cu dislocarea unui val de refugiaţi în continuă mișcare, odată cu anexarea Crimeei, cu ieșirea Marii Britanii din UE, cu războaiele de uzură din Siria și din Ucraina și odată cu conflictele pentru acapararea de teritorii în Marea Chinei de Sud și la Polul Nord, trăim „sfârșitul geopoliticii, așa cum a fost ea stabilită după al Doilea Război Mondial”. Puse împreună toate acestea, chiar și o persoană rezervată în concluzii și cu vederi optimist-realiste asupra vieţii ar putea concluziona că trăim în vremurile sfârșitului… a ceva major, „așa cum îl știm”.

rsz_04-1

Desigur, astfel de sfârșituri nu sunt noi. Principiul emis de Antoine Lavoisier, care spune că „în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, poate fi aplicat cu brio și istoriei. Unui apus istoric, un răsărit istoric îi ia locul și astfel pământul continuă să se învârtă de mii de ani. Întrebarea este cine va mai rămâne să vadă acel „încă” un răsărit. Pentru că, poate pentru prima dată în istorie, o convingere de sorginte creștină, cum că întreaga viaţă de pe pământ se îndreaptă spre un final, începe să aibă bază în studiile și în previziunile experţilor cu privire la epuizarea resurselor naturale și la încălzirea climatică. Cei mai „aventuroși” se lansează chiar și în datarea finalului. Luând în calcul ritmul în care omul poluează planeta, utilizează resursele şi provoacă enorme dezechilibre între regiuni şi comunităţi, ciclicitatea crizelor şi agravarea conflictelor, tentaţiile autoritariste, populiste şi de repliere în sine, Naomi Oreskes, unul dintre liderii mondiali în geologie economică și istorie a știinţei, materii pe care le predă la Universitatea Harvard, prezice în cartea Prăbuşirea civilizaţiei occidentale că lucrurile nu ar a mai avea cum să continue dincolo de anul 2093.

În 2093, ar putea fi în viaţă copiii mei, nepoţii mei și poate chiar strănepoţii. Poate chiar și eu aș fi în viaţă dacă aș fenta cumva toate riscurile de a face cancer, demenţă, infarct și, în general, de a muri la 78,7 ani, cât trăiește în medie o femeie din România. Cel mai sigur, nu voi fi. Dar dacă nepoţii mei ar fi în viaţă, cum ar trăi ei într-o lume care galopează spre final? Dintre cei care măcar își pun astfel de probleme înainte de a se hotărî dacă ar fi bine să facă un copil în ziua de azi, optimiștii sar din prima cu răspunsul: „Și dacă o să îl nasc eu pe noul Einstein, singurul capabil să rezolve o problemă ca încălzirea globală?” Ce idee înălţătoare de sine! Și dacă o să îl naști pe Hitler 2.0? Conceperea unui copil în speranţa că ar putea deveni o unealtă pentru rezolvarea diverselor probleme – o căsnicie eșuată, un ego nesăţios, o bătrâneţe singuratică sau chiar încălzirea globală – este cel puţin la fel de problematică din punct de vedere etic precum ideea de a nu-l concepe în speranţa că inexistenţa lui ar putea deveni o unealtă pentru a rezolva aceleași probleme, de la un ego nesăţios la încălzirea globală. Prin urmare, singura preocupare cu adevărat importantă pentru un viitor părinte se restrânge la binele copilului, asupra căruia are un impact direct, imediat și, de multe ori, iremediabil, începând cu decizia de a-l aduce pe lume.

Optimiștii încă păstrează credinţa iluministă în progresul social, în faptul că prin aplicarea progresului știinţific și economic întotdeauna se va obţine o creștere a calităţii vieţii. Ideea și-a pierdut mult din avânt printre intelectualii inter- și postbelici, iar ce experimentăm acum, la primă mână, este epuizarea resurselor naturale și diminuarea biodiversităţii planetei. Președintele american, Barrack Obama, a susţinut luna trecută ultimul său discurs în faţa liderilor lumii, strânși la Adunarea Generală ONU. „De multe ori în istorie, oamenii au ajuns să fie convinși că au intrat într-o epocă iluminată, doar pentru a repeta aceleași cicluri de conflicte și violenţă. Poate că aceasta este și soarta noastră”, a spus președintele, care a fost întotdeauna mult mai realist decât vor să admită criticii săi. Frustrarea și neliniștea pe care mulţi dintre noi le simţim astăzi, apropo de această credinţă coruptă, le-am găsit rezumate într-o întrebare tragică în simplitatea ei, pusă de scriitorul și publicistul Vasile Ernu într-un interviu în revista Timpul: „Dacă am fost atât de isteţi, de muncitori și de bine intenţionaţi, de ce lumea la care am contribuit arată atât de rău?” Iar eu mă întreb dacă generaţia care vine după noi va fi, așa cum arată „semnele”, mai inteligentă, mai muncitoare și mai bine intenţionată, fiind mai bine și mai repede informată asupra impactului omului în societate și mediu, cum va arăta lumea la care va contribui ea? Copiii mei, nepoţii mei… cât vor zâmbi, cât vor plânge, cât vor mulţumi și cât vor blestema pentru că sunt în viaţă?

Vrei să faci un copil în ziua de azi?

Pentru un antreprenor, compania sa este copilul său. Nimeni nu va porni o companie fără să facă o analiză temeinică a pieţei în care vrea să activeze, cu toate riscurile incluse. Iar, cu cât copilul crește, cresc și grijile. În 2013, colosul american KKR, care sponsorizează și gestionează fonduri de investiţii cu capital privat, l-a angajat pe fostul director CIA, David Patraeus, drept președinte al KKR Global Institute, care informează compania despre riscurile și oportunităţile globale. Fostul șef al MI6, Sir John Sawers, a devenit anul trecut președintele Macro Advisory Partners, o companie care oferă consultanţă geopolitică diverselor companii și guverne. Aceste două numiri sunt exemple de top ale unei tendinţe care s-a extins în ultimii trei ani, a companiilor care iau decizii în urma sfaturilor primite de la cercetători politici, foști diplomaţi și experţi militari. „Nu am mai văzut o asemenea volatilitate de la al Doilea Război Mondial. Majoritatea companiilor nu s-au retras semnificativ din operaţiunile internaţionale, dar se gândesc cu groază la ce urmează”, explică Dominic Barton, director al companiei de consultanţă globală McKinsey, într-un articol publicat în The Atlantic despre dezintegrarea sistemului geopolitic instaurat după al Doilea Război Mondial. Astfel de remarci ar putea foarte bine să se regăsească și într-o analiză pentru luarea deciziei de a face un copil în secolul al XXI-lea.

Ban Ki-moon a fost Secretarul General al ONU în ultimii zece ani. La fel ca președintele Obama, Ban a ţinut un ultim discurs în faţa liderilor politici ai lumii, urmând să părăsească funcţia la 1 ianuarie 2017. A fost un discurs necaracteristic, dur și sincer, din partea unui om frustrat de unii dintre partenerii politici cu care a trebuit să lucreze și din partea unui om care părăsește funcţia într-o lume mai degradată decât atunci când a luat-o. „Conflictele armate se extind din ce în ce mai mult și devin din ce în ce mai complexe. Eșecurile guvernelor au împins societăţile dincolo de limită. Radicalizarea ameninţă coeziunea socială, adică are exact rezultatul pe care îl așteaptă extremiștii violenţi”, a declarat Ban, detaliind consecinţele acestor tendinţe în locuri precum Yemen, Libia, Irak, Afganistan, regiunea Sahel, Ucraina, Sudanul de Sud și Coreea de Nord. Siria a fost păstrată la final, pentru o remarcă ce îi vizează pe toţi cei implicaţi.

„Oceane de neîncredere îi despart pe cetăţeni de liderii lor. Extremiștii îi împing pe oameni să aleagă între «ei» și «noi». Pământul însuși ne asaltează cu temperaturi record, furtuni violente și ridicarea nivelului mărilor. Iar pericolul definește traiul de zi cu zi al multora”. Ban Ki-moon

„Prezenţi astăzi aici sunt reprezentanţi ai guvernelor care au ignorat, au facilitat, au finanţat, au planificat și chiar au atacat civili sirieni, de toate părţile conflictului sirian”11, a declarat Ban, care a trecut apoi la „urecherea” liderilor israelieni și palestinieni pentru starea de lucruri „nebună” din prezent, dar și a liderilor politici care răspândesc frică și ură, demonizându-i pe refugiaţi și pe musulmani. Din păcate, Ban va fi o amintire a eșecului Naţiunilor Unite de a ajuta în criza refugiaţilor și a reîntoarcerii geopoliticii de la o perioadă de pace și prosperitate instalată după Războiul Rece la genul de rivalităţi, violenţe și ameninţări specifice perioadei anterioare Primului Război Mondial și la războaiele de ideologie politică ce i-au urmat. „Oceane de neîncredere îi despart pe cetăţeni de liderii lor. Extremiștii îi împing pe oameni să aleagă între «ei» și «noi». Pământul însuși ne asaltează cu temperaturi record, furtuni violente și ridicarea nivelului mărilor. Iar pericolul definește traiul de zi cu zi al multora”12, conchidea grav Ban.

Dacă Yemenul, Libia sau Siria prezintă poate prea puţin interes pentru analiza noastră, pentru că, până la urmă, nu acolo avem de gând să ne creștem copiii, starea Uniunii Europene ar trebui să intereseze. Iar aceasta a fost descrisă în cele mai dure cuvinte de șeful Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, în faţa Parlamentului European, reunit la Strasbourg, pe 14 septembrie. „Nu o să stau azi în faţa dumneavoastră să vă spun că totul e bine. Nu e. Haideţi să fim sinceri în diagnosticare. Uniunea Europeană se află, cel puţin parţial, într-o criză existenţială”, a declarat șeful CE. Juncker, care se află la cârma proiectului european de ani de zile, a continuat spunând că „niciodată nu am văzut guvernele naţionale atât de slăbite de forţele populiste și paralizate de riscul înfrângerii la următoarele alegeri. Niciodată nu am văzut atâta fragmentare și atât de puţine lucruri în comun în uniunea noastră.” Urgenţa cu care oferă un portret extrem de grav al Uniunii oglindește urgenţa cu care trebuie luate măsuri. În momentul de faţă există un risc real ca întregul proiect european să o ia la vale. Ce vom face? „Ne lăsăm duși de un sentiment natural de frustrare? Ne lăsăm să devenim o colectivitate deprimată? Vrem să lăsăm uniunea să se desfacă sub ochii noștri?” întreabă Juncker. Ca Europa să funcţioneze, mesajul lui Juncker de raliere în jurul ei „trebuie rostit în fiecare parlament al statelor membre”. Un întreg lanţ de suport și încredere trebuie restabilit, de la Bruxelles, Berlin și Paris la oamenii de rând din toate cele 27 de state, în condiţiile în care dezamăgirea pe care o simt faţă de proiectul european nu a fost niciodată mai mare – dovadă, cu nuanţele de rigoare, Brexitul.

Există soluţii, nu doar scenarii apocaliptice. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem momentul ca atare. Trebuie să recunoaștem că este nevoie ca foarte multe lucruri pozitive și extrem de complicat de obţinut să se petreacă pe foarte multe planuri și repede, ca viitorul apropiat să nu arate mai rău decât prezentul. Juncker a spus ce trebuie să se întâmple în Europa. Ban Ki-moon bate trâmbiţele păcii și ale compromisului militar de zece ani fără succes. Și Obama a oferit soluţii pentru situaţia geopolitică: mai multă empatie, unitate, răspândirea bogăţiei în toate straturile sociale, respingerea rasismului și a fundamentalismului.

Trebuie să recunoaștem că este nevoie ca foarte multe lucruri pozitive și extrem de complicat de obţinut să se petreacă pe foarte multe planuri și repede, ca viitorul apropiat să nu arate mai rău decât prezentul.

În definitiv, atât Obama, cât și Juncker subliniază o nevoie stringentă ca fiecare persoană în parte să își analizeze conștiinţa și să ia decizia corectă pentru binele mai mare. Iar după Obama, această decizie trebuie să rezulte în a deveni „conlucrători cu Dumnezeu”. E „piece of cake”, nu? A fi însă conlucrător cu Dumnezeu nu este o decizie, este un exerciţiu pe care cei mai mulţi dintre noi nu îl avem nici în viaţa personală. Este pace în Europa de aproximativ 70 de ani. Mai sunt doar 30 de ani şi am putea stabili un record, dar o sămânţă a fost deja plantată în Ucraina și adevărul istoric este că din 1815 nu a existat secol fără un război sistemic. „Vreţi să puneţi pariu că ăsta o să fie singurul secol care nu o să aibă un asemenea război? Eu accept pariul”[1], declara George Friedman, fondatorul companiei de analize geopolitice Statfor.

Criza climatică, o criză demografică

Știţi care e diferenţa dintre ameninţarea războiului și ameninţarea încălzirii globale? Încălzirea globală nu este o posibilitate, este o realitate pe care deja o trăim, conform opiniilor a 97%[2] dintre cercetători. Niciun om de știinţă cu reputaţie nu dispută faptul că încălzirea globală nu ar fi reală, cauzată de oameni, cu efecte pe tot globul și că politicienii nu ar fi deja mult în urmă cu măsurile urgente care ar trebui luate pentru a stopa creșterea temperaturii medii globale – sau cel puţin acest fapt reiese dintr-o scrisoare deschisă semnată de 375 dintre cercetătorii de top din lume, inclusiv 30 de laureaţi ai Premiului Nobel. O schimbare climatică ce implică topirea gheţii de la poli, ridicarea nivelului apelor, acidifierea oceanelor, secetă și inundaţii severe, afectarea biodiversităţii și secarea resurselor naturale de apă potabilă va cauza pierderi economice severe pentru generaţia noastră și pentru viitor, avertizează cercetătorii.

Banca Mondială prezice deja că până în 2050 lipsa de apă va afecta semnificativ economiile ţărilor din Africa, din Asia Centrală și din Orientul Mijlociu, pe când un studiu al ONU arată că, „la actualul nivel de consum, lumea s-ar putea confrunta cu o scădere de 40% a rezervei de apă potabilă în doar 15 ani”. National Geographic a publicat un articol care arată că pomparea apei potabile este atât de agresivă în unele părţi ale lumii, încât pământul se afundă (Beijing, părţi din Shanghai, Mexico City, părţi din California), agricultura se schimbă și încep războaie care par desprinse din timpurile antice, când cetăţile se războiau pe surse de apă. „Pierderea pânzei freatice va avea ca efect un declin major al productivităţii agricole, cu potenţialul de a duce la o explozie a preţurilor alimentelor, cu profunde ramificaţii economice și politice”[3], explică și Jay Famiglietti, cercetător NASA, dând ca exemple straturile acvifere care alimentează India și Pakistanul, respectiv părţi din Iran, Irak, Siria și Turcia, și care pierd deja zeci de kilometri cubi de apă pe an. Este greu de susţinut că efectele încălzirii climei sunt speculative când oameni din California, până în Venezuela, India, Africa și Orientul Mijlociu nu au ce să mănânce, cu ce să se spele și cum să lucreze din cauza unor secete pe tipare biblice.

Ce trebuie să înţelegem este că mai mult de două treimi din apa extrasă din sol este folosită pentru irigaţii în agricultură, mai ales a monoculturilor necesare creșterii animalelor, pentru că în secolul celui mai rapid avans tehnologic, medical și social, când știm că una dintre cauzele cancerului este consumul de carne, numărul de animale de fermă pentru consum crește de două ori mai repede decât populaţia globală.[4] Industria producătoare de carne epuizează resursele de apă dulce, distruge pădurile pentru a crea pășuni și cauzează eroziunea solului, în timp ce poluarea provocată de fertilizatori și de fecale afectează pânza freatică și calitatea aerului. Agricultura este responsabilă pentru 24% din emisiile de gaze cu efect de seră, dintre care 14% revin creșterii de animale, același procent aferent mult mai blamatului sector al transporturilor. Pe de altă parte, fermierii care încearcă să facă faţă cererii tot mai mari de produse de origine animală folosesc anual în jur de 60 de mii de tone de antibiotice. Ca urmare, infecţiile rezistente la antibiotice ar putea provoca în următorii zeci de ani o criză economică globală asemănătoare în proporţii cu cea din 2008, conform unei analize a Băncii Mondiale. În cel mai optimist scenariu, produsul intern brut global ar urma să scadă cu cel puţin 1,1% și cu 5%, în scenariu pesimist, iar în jur de 30 de milioane de persoane ar urma să cadă în sărăcie până în 2050, din această cauză.

rsz_201-1

„După ce s-a extins într-un fel sau altul pe întreaga planetă, civilizaţia occidentală a intrat acum într-un fel de exces de individualism şi de narcisism. Nimeni nu se mai gândeşte nici la cei din jur şi nici la generaţiile viitoare. Consumul a devenit un scop în sine, iar umanitatea se îndreaptă spre prăpastie cu ochii închişi, refuzând să vadă dovezile clare că planeta suferă şi se degradează în ritm galopant din cauza acestui mod de viaţă globalizat”, consideră eseistul francez Jacques Attali. Combinaţia dintre epuizarea resurselor și împărţirea populaţiei în „elite” și „mase” este ceea ce a dus la căderea marilor civilizaţii antice și este exact ceea ce ameninţă civilizaţia occidentală, arată un studiu al National Science Foundation, finanţat de NASA. Pe măsură ce resursele se epuizează pentru clasa muncitoare, elitele, izolate de problemă, continuă să consume inegal și să exacerbeze problema. Între timp, resursele sunt folosite și de tehnologiile gândite să le salveze. De exemplu, tehnologia de eficientizare a consumului de combustibil a dus la creșterea pe cap de locuitor a kilometrilor parcurși, la mașini mai grele și la viteze medii mai mari, ceea ce în final anulează beneficiile tehnologiei. Este obligatoriu ca așa ceva să se întâmple? Nu. Soluţiile studiului sunt „simple”: epuizarea resurselor trebuie scăzută la un nivel sustenabil și resursele trebuie distribuite echitabil.

„Dar iată un gând provocator: ce-ar fi să ne protejăm copiii prin a nu-i mai face?” întreabă în aceste condiţii Travis Reider, filosof în cadrul Institutului Berman de Bioetică, ce ţine de Universitatea „Johns Hopkins”, în timp ce încearcă să își convingă studenţii să se gândească la „etica unei familii mici”. Avem o datorie morală pentru generaţiile viitoare, care vor trăi într-un dezastru climatic, și avem o datorie morală, pentru conservarea planetei. Conform calculelor sale, ambele datorii ar putea fi împlinite dacă rata fertilităţii la nivel global ar scădea cu jumătate de copil per femeie. Bineînţeles, o schemă de inginerie a populaţiei care să fie implementată la nivel global este o utopie. Ţări precum India, care va deveni cea mai populată ţară din lume până în 2022, trebuie să găsească metode de a se opri din creștere, iar ţări precum Japonia sau Danemarca și Germania trebuie să găsească metode de a crește, dar nimeni nu poate dicta care să facă ce, după cum în nicio ţară autorităţile nu le pot dicta oamenilor ce să facă, decât poate ce să nu facă, cum a fost exemplul Chinei, cu politica copilului unic, ce s-a demonstrat a fi un dezastru, care acum afectează economia și societatea. Deci, dacă să faci copii este rău pentru planetă și să nu îi faci este rău pentru economiile ţărilor cu populaţii îmbătrânite, nicicum nu e bine și ne întoarcem iar la singura întrebare care contează: ce este bine pentru copil?

Vrei să faci un copil în România de azi?

„Când vrei, se poate!” este cel mai des întâlnit îndemn pe care îl primesc viitori părinţi, un îndemn care vrea să liniștească raţiunea cenzurând realitatea timpurilor pe care le trăim. Pentru un român, realitatea este că poate nici nu are timp să se gândească la toate lucrurile de mai sus, pentru că „trăiește în România și asta îi ocupă tot timpul”. România merită o analiză aparte, pentru că trebuie să reușești „într-un sistem creat parcă special să te supere, să te stoarcă de energie, să te dezamăgească, să te faulteze, un sistem care funcţionează după reguli pe care pur și simplu nu le înţelegeam”, scrie pe blog o mamă care s-a mutat cu soţ și doi copii mici în altă ţară, fără ca măcar să aibă joburile asigurate. De ce? Păi e simplu când vezi alternativa.

Când vrei să faci copii în România trebuie să te uiţi bine în jur. Unde locuiești? La ţară sau la oraș? Unde anume, în ce zonă? Ce spitale sau centre medicale sunt acolo? Ce grădiniţe? La ce școală va fi arondat copilul? Cum o să îl duci până acolo? Cine te poate ajuta? Te poţi muta într-o zonă mai bună, într-un apartament mai mare? Va trebui să îţi iei mașină sau să îţi schimbi mașina? Ce venituri ai? Cheltuielile din timpul sarcinii și la naștere (naturală, plus recoltare de celule stem) pot ajunge undeva între 4.000 și 10.000 de lei, depinzând dacă alegi stat sau privat. Cheltuielile cu copilul în primul an de la naștere ajung la cel puţin alte 11.000 de lei.

Când vrei să faci copii în România trebuie să te uiţi bine în jur. Unde locuiești? La ţară sau la oraș? Unde anume, în ce zonă? Ce spitale sau centre medicale sunt acolo? Ce grădiniţe? La ce școală va fi arondat copilul? Cum o să îl duci până acolo? Cine te poate ajuta?

Asta în condiţiile în care, conform raportului INS privind condiţiile de viaţă în 2015, peste 53% dintre gospodăriile din România au avut probleme cu întreţinerea locuinţei. Va trebui deci să te întorci repede la serviciu? Cu cine lași copilul? Îţi permiţi o bonă? Faci credit pentru a-ţi crește copilul? Va îngroșa copilul tău rândurile celor peste 80.000 de copii cu cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate? Dacă pleci în străinătate, îţi iei și copilul? Nu e neapărat mai ieftin. În Statele Unite costă peste 280.000 de dolari să crești un copil cu educaţie de liceu. Presupunem măcar că nivelul calităţii vieţii e mai ridicat, accesul la sănătate, mai bun; pericolele, mai puţine, dar, la cum arată America azi, nu știm câte mai sunt valabile. Apoi, cazul Bodnariu te face atent și la stilul de educaţie pe care vrei să i-o faci copilului și în ce ţară ar fi acesta acceptat.

Mulţi români mai fac greșeala să nu bage în seamă prea multe dintre lucrurile care se întâmplă în societate, până nu fac copii și abia apoi li se deschid ochii la cum arată parcurile și locurile de joacă, cum este traficul, ce legi sunt în vigoare, interacţiunile cu oamenii, sistemul de învăţământ, sistemul de sănătate, modul în care sunt trataţi angajaţii, politicienii… tot. Și, subit, acest tot devine o sursă majoră de stres și de frustrări, când își dau seama unde și cum trebuie să trăiască copiii lor. Și nu ai ce să faci. Ori te implici să schimbi lucrurile – și asta înseamnă să te baţi cu sistemul și să îţi pierzi și puţinele ore pe care le ai certându-te cu ceilalţi părinţi și cu „autorităţile” că nu există săpun la baie și colac la WC în mare parte din unităţile de învăţământ din ţară și chiar din capitală – ori să accepţi că vei înghiţi foarte multe găluște de acum încolo și vei și plăti pentru ele, pentru că banii de la buget ajung oriunde altundeva, numai în fondul clasei nu, așa că vei plăti în plus. „Părea din ce în ce mai greu să credem că vom ajunge să ne simţim mulţumiţi, și liniștiţi, și în siguranţă. Ne doream ca măcar copiii să fie fericiţi, dar cum puteau fi copiii, dacă noi nu eram? (…) Nu mai bine plecăm cu toţii de acum? Uite, alegem o ţară bună, cu oameni fericiţi, o ţară care preţuiește echilibrul dintre muncă și familie, în care lucrurile funcţionează, care investește și preţuiește educaţia. Am vândut totul atunci, nu mai târziu. Am plecat, nu am cumpărat. Acum o luăm de la capăt, poate a doua oară ne iese mai bine. Apoi, mai vedem noi”, se termină blogul acestei mame a doi copii mici, scris din Danemarca.

Pacea este poate cel mai de preţ bun pe care vrei să îl ai înainte de a face un copil. O pace a minţii, cu rădăcini adânci în realitatea în care trăiești. Vrei să ai siguranţa că vei ieși din spital cu un copil sănătos, că îl vei duce acasă unde vei avea lucrurile de care are nevoie, că vei găsi pe cineva de încredere să mai stea cu el când tu nu poţi, că îi vei putea da o mâncare care nu este goală de nutrienţi și plină de pesticide, că îl vei putea vaccina fără probleme, că îl vei putea introduce într-un sistem educaţional bun, dar vei ști ce să faci când o să îţi spună că nu mai vrea la școală pentru că nu are rost, că vei ști ce să faci când dinainte să ajungă la liceu va avea colegi care fumează marijuana, iau „boabe” și sunt activi sexual, că vei ști să îl îndrumi spre o carieră care chiar să îi obţină un job bun, dar care să îl împlinească, că vei avea bani să le faci pe toate acestea fără să ajungi un spaţiu gol în viaţa lui și că vei reuși să le faci ţinându-ţi laolaltă căsnicia și neîmbolnăvindu-te de epuizare, stres, nervi și griji când vezi cu alţi ochi lumea și ţara în care trăiești. Dacă nu faci parte din elitele bogate ale acestei lumi, și câteodată chiar și dacă faci parte, acum nu este momentul cel mai bun în care poţi spera să obţii o asemenea pace. Ceea ce nu îţi anulează opţiunile, dar apare întrebarea: Ce înseamnă asta pentru tine?

„Părea din ce în ce mai greu să credem că vom ajunge să ne simţim mulţumiţi, și liniștiţi, și în siguranţă. Ne doream ca măcar copiii să fie fericiţi, dar cum puteau fi copiii, dacă noi nu eram?” Joe Popov

Prin punerea pe masă a tuturor acestor probleme cu care ne confruntăm în lumea și în ţara în care trăim, nu intenţionez vreo clipă să provoc vreun soi de panică ipohondrică cititorului dornic să aibă copii. Acesta nu ar fi un răspuns raţional și potrivit la această dilemă personală care poate are nevoie de un mai mare aport raţional și mai mic sentimental. Prin conștientizarea situaţiei în care ne aflăm la nivel personal și prin decizia de a o schimba în bine, putem atenua riscurile și crește șansele copiilor noștri de a trăi o viaţă fericită. Însă trebuie să conștientizăm și ce se întâmplă dincolo de noi și de puterea noastră de a schimba ceva. La nivel global, lucrurile merg pe un curs descendent stabilit. Absolut nimic din lumea aceasta, nici bani, nici măcar credinţa, nu pot anula în dreptul nostru sau al copiilor noștri riscurile traiului pe un pământ din ce în ce mai degradat. Întrebarea este, din nou, ce înseamnă asta pentru tine?

În final, nu cred că este realistă așteptarea ca oamenii să treacă peste cel mai important și mai intim act pe care îl pot face în această viaţă, acela de a crea o rămășiţă vie care să ducă mai departe civilizaţia, dar cred că în aceste condiţii ar trebui să fie o așteptare realistă. Ar trebui ca prin presă să se creeze o masă critică care să deschidă publicului larg acest subiect etic. Nimeni nu ar trebui să poată dicta altcuiva ce să facă cu dreptul său reproductiv – nici autorităţile, să faci doar un copil, dar nici tradiţia, să faci cât mai repede și cât mai mulţi. Tinerii din ziua de azi au nevoie de încurajare să își aleagă propriul drum, dar într-un mod responsabil atât pentru ei, cât și pentru viitorii lor copii și pentru cei din jur. Iar aceasta nu se poate face decât prin dezbatere deschisă și un efort educaţional de a-i expune informaţiilor știinţifice de încredere, într-un climat dominat de informaţii ieftine, mituri urbane și campanii de dezinformare.

Footnotes
[1]Elza Vlădescu, „Între valuri de necazuri”, Semnele timpului, 1 august 2016.
[2]Cook John, „Quantifying the consensus on anthropogenic global warming in the scientific literature”, Environmental Research Letters, vol. 8, nr. 2, 15 mai 2013.
[3]„Vezi nota 1.”
[4]Eliza Vlădescu, „Omul care trăiește două zile”, Semnele timpului, 1 ianuarie 2016.

Note

John, Cook, „Quantifying the consensus on anthropogenic global warming in the scientific literature”, Environmental Research Letters, vol. 8, nr. 2, 15 mai 2013, pp. 1-100.
Vlădescu, Eliza, „Omul care trăiește două zile”, Semnele timpului, 1 ianuarie 2016, pp. 46-49.
Vlădescu, Elza, „Între valuri de necazuri”, Semnele timpului, 1 august 2016, pp. 22-29.
„Vezi nota 1.”